Fetița mea de 2 ani mănâncă destul de des „pizza”

Fetița mea de 2 ani mănâncă destul de des „pizza”

Totul a început acum vreo 3 luni. Am comandat pizza pentru prima oară după muuuult timp. Pentru mine și pentru Dragul, care mi-a făcut poftă. Pentru restul familiei aveam mâncare gătită.

Când am ridicat-o pe Draga să se spele pe mâini, a văzut cutia desfăcută. „Pizzaaaaa!” m-a șocat ea. Nu a mai văzut în realitate pizza, o știa din imaginile din cărțile pe care le studiem noi. I-am dat o bucățică și i-a plăcut mult. 

Peste câteva zile, am avut la mic dejun pâine prăjită cu ou. Știind că Draga nu mănâncă pâine, aveam pregătit altceva pentru ea. Dar nu, ea voia „pizza”. Am încetat să mă contrazic cu ea și a mâncat câteva guri, mulțumită. 

Peste alte câteva zile, bunica ei ne-a făcut clătite, drept desert. Văzându-le desfășurate, din nou, „pizza”. Aceeași discuție, „nu este pizza, ci…”, încheiată cu fetița bucurându-se de jumătate (sau mai puțin) de clătită cu gem.

Și tot așa, cu omleta, cu dovlecel umplut cu orez și carne, cu lasagna, cu conopida pane câteodată, sau chiar cu prăjitură cu crustă aurie. Am făcut și pizza de casă, bineînțeles, din care a mâncat, la fel, puțin. Așadar, mănâncă „pizza” cel puțin o dată la o săptămână jumătate.

La aproape 2 ani ai ei, am obișnuit-o pe Draga să mănânce cât îi pică ei bine, fără amenințări și fără certuri. Pentru că gătim în fiecare zi, cred că își ia toți nutrienții de care are nevoie. Mesele noastre sunt destul de diverse și colorate, iar acum avem și multe legume proaspete din grădină. Își culege singură roșii și ardei, mănâncă unele legume crude (cum este dovlecelul). Nu mănâncă mult, ci puțin din toate. Foarte, foarte rar îi gătesc separat sau îi adaptez cumva din meniul zilei astfel încât să fie mai ușor. De exemplu, când am avut lasagna, i-am pus o linguriță din sosuri și i-am fiert paste separat. 

Folosește singură furculița și lingura de pe la vreun an și nu am emoții cu asta. Acum începe să folosească și cuțitul ei, care taie doar legumele fierte. Bineînțeles, câteodată ajunge să fie toată murdară, dar mai bine un copil independent, cu apetitul respectat decât unul curat. În plus, ca idee, după o grămadă de soluții de scos pete încercate, acum folosesc și recomand cu încredere Fleckenspray, marca Denkmit de la dm drogerie markt Romania. Scoate chiar și petele vechi, rămase după ce alte soluții și-au dovedit neputința. O grijă în minus și mai puține haine aruncate.

Cred că în felul ăsta, mă vindec și eu. Am fost crescută cu „mănâncă tot din farfurie” și cu mâncare bună să compenseze lipsa părinților. Conștientizez că mai am momente, rare ce-i drept, când mănânc pe fond emoțional. Sunt mai îngăduitoare acum cu mine. La fel, sunt îngăduitoare cu Draga. Zilele trecute, a vrut doar bobo (o bucățică de ciocolată), de la străbunica ei care îi dă de drag. Ca o paranteză, și-au făcut ele un ritual, pe care îl permitem în anumite limite. Adică o bobo pe zi, maxim. Deși ne mai păcălesc ele cu 2-3🤦🏻‍♀️ În ziua de care amintesc, nu a vrut deloc mâncare gătită. Am lăsat-o în pace, știind că va mânca atunci când va simți. Seara a cerut supă și „pizza” (pâine cu ou). 

Relația asta cu mâncarea, pentru unele dintre noi, nu este una foarte simplă. Eu încă mă educ. Am conștientizat greșeli ale celor care m-au crescut, greșeli perpetuate de mine în adolescență și în viața de tânăr adult. Am auzit și la alte mame expresii, alte lor sau alte părinților lor : „Nu te ridici de la masă până nu mănânci tot”, „Nu ai voie asta…” (fără să ofere un argument solid, în timp ce părinții consumă respectivul aliment sau fel de mâncare), „Dacă o iubești pe mama /buni, papi tot din farfurie”, „Dacă mănânci tot, îți dau bani pentru pușculiță / te las la TV / te las la tabletă / te las să te joci cu…”, „Fii copil cuminte și papă tot”, „Nu mă supăra”, „M-am chinuit să gătesc pentru tine și tu acum nu mănânci!”, „Altă dată nu îți mai fac”, etc. Cum ar fi să auzim noi asta, ne-am simți liberi, ne-am simți respectați? 

Și revenind la „pizza” lui Draga. La fel cum îmbracă uneori rochii și își zice prințesă când se uită în oglindă învârtindu-se, o las să zică „pizza” în continuare felurilor de mâncare care îi seamănă a pizza, dar îi spunem că e un fel de pizza pentru ea, completând cu denumirea exactă. Pentru noi, ea e un omuleț cu aceleași drepturi ca și noi și e nevoie să îi spunem mereu adevărul.  

Știu că sunt și copii mofturoși care nu acceptă decât legume „ascunse” în mâncare. Știu că nu ține totul de noi. Important este ca orice facem, să alegem mereu să le oferim mese echilibrate și să respectăm apetitul copiilor. Corpul lor este inteligent și știe câteodată mai bine decât noi. Fricile noastre nu îi ajută, vinovăția la fel. Fiecare se străduie să facă ce e mai bine pentru copilul ei.

Nu mă întind prea mult la a vorbi despre ce înseamnă mâncat normal, cât se poate de sănătos, pentru un copil. Știu doar că România se află undeva în topul țărilor cu copii obezi, copii ai căror părinți, din diverse motive le oferă sau permit accesul la mâncare necorespunzătoare. Cu limite de bun simț impuse, ne ajutăm copiii să crească sănătoși. Ne ajută și pe noi să redefinim felul în care gătim și în care privim mâncarea.

Textele publicate pe RominaFaur.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Pentru texte de dimensiuni mai mari, se impune trimiterea unei solicitări către contact@rominafaur.ro. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *