Alegerile mele de lectură în ultimele 3 luni au fost destul de eclectice, dar mi s-au părut potrivite. Mi-au plăcut aproape toate cărțile, însă sunt 3 pe care nu le-am putut termina. Dintre care 2 foarte bune, dar nu a fost momentul potrivit. Mai jos, gândurile mele despre ele.
Toți părinții își vor copiii fericiți și sănătoși, mai ales. Eu mi-am luat câteva idei din “Cum să crești un copil fericit. 10 practici verificate”, scrise de profesoara Alexia Barrable și dr. Jenny Barnett. Cartea are drept puncte de pornire observații făcute de profesoară, cu menționarea unor cercetări care le susțin, cu punerea în practică a ideilor la școală și acasă. Practicile prin care să avem un copil mai fericit sunt, pe cât de simple, pe atât de eficiente: zâmbetele, exprimarea recunoștinței, cântecele, găsirea unui rost, atingerea magică, găsirea stării de flux, alegerile fericite, ieșirile în aer liber, mindfulness și reciclarea fericirii. E o carte pe care merită să o răsfoim din când în când, pur și simplu pentru starea de bine pe care o induce.
O găsiți și .
Am văzut peste tot în ultimul an cartea “Din cer au căzut trei mere”, de Narine Abgarian (colecția Raftul Denisei, Editura Humanitas). Mulți cititori au îndrăgit atmosfera de basm și felul în care se încadrează în genul realism-magic. Ei bine, mie mi s-a părut că nu citesc despre locuitorii unui sat armean, ci despre ai unuia pur românesc. Unele credințe și feluri de a aborda situațiile îmi sunt familiare. Am apreciat felul în care oamenii se înțelegeau unii pe alții și, desigur, între ei, cum glumeau, cum găteau, cum nu au renunțat la speranță în ciuda vremurilor grele care au luat cea mai mare dintre suflete (război, surparea terenului, foametea cruntă, singurătatea și durerile bătrâneții). Drept dovadă, miracolele apar ca să ne arate că viața poate fi frumoasă.
O carte frumoasă, ușoară aș putea spune, potrivită ca lectură de toamnă. Găsiți romanul și .
“Fără poză de profil”, de Anca Vieru, constituie o alegere bună dacă aveți chef de proză scurtă. În povestiri apare laitmotivul fotografiei (deși sunt vreo 2 cred că mi-a scăpat), ca o soluție, ca o dovadă, ca o frustrare, ca o urmă a unui trecut dureros, a unei vieți pierdute sau o potențială direcție către un viitor nefericit. Toate sunt familiare, cred că in asta constă maiestria scriiturii acestei prozatoare – construiește cadre și personaje credibile prin fiecare mic detaliu expus. Mi-a fost greu să înțeleg absurdul unor povești și mi-am imaginat un posibil final acolo unde a rămas deschis. Am citit cartea rapid și unele povești au rămas cu mine. O găsiți și .
“Orașul de abur”, de Carlos Ruiz Zafon, colecție de povestiri apărută postum, evocă întâmplări cu iz gotic din Barcelona. Asta și promisiunea unor perspective inedite despre Gaudi și Cervantes m-a atras la această carte. Scriitura e frumoasă, finalurile sunt deschise sau, cel puțin, surprinzătoare. M-am convins că trebuie să mă apuc de tetralogia Cimitirul Cărților Uitate.
Până atunci, vă recomand această carte, o găsiți și .
Când am ales “Dumnezeul lucrurilor mărunte,” de Arundhati Roy, știam că va fi cu o încărcătură emoțională oarecare. Dar la un stil de o sensibilitate atât de profundă nu m-am așteptat! În esență, am mers pe o recomandare, apoi pe curiozitatea de a citi scriitura de diverse nații și culturi, așa cum am tot încercat să fac în ultimii ani. Arundhati Roy este, de altfel, prima scriitoare indiană care a câștigat Booker Prize și asta pentru romanul de debut despre care vorbim. Pe măsură ce citeam, mi se dezvăluia povestea în straturi, ca într-un puzzle 3D, Roy fiind o maestră în treceri fine și pline de însemnătate de la un plan la altul. Cred că e acel tip de roman pe care simți nevoia să îl recitești la final, doar pentru a aprecia mai bine detaliile. A fost interesant pentru mine să “cunosc” personaje din diverse caste, să încerc să înțeleg mentalitatea indienilor și câte puțin din istoria si cultura țării. Personajele sunt excelent construite, cu trecuturi credibile care le dictează acțiunile și implicit viitorul. Cu toate astea, deznodământul mi-a demonstrat încă o dată că lipsa iubirii și devalorizarea sunt 2 motive serioase pentru care un om poate deveni cu adevărat rău.
În esență, urmărim povestea a doi frați gemeni (fată și băiat), între care există o legătură extrem de puternică, despărțiți de familie în urma unei tragedii. Nevoia lor de dragoste și de integrare din copilărie e înlocuită, peste 25 de ani de nevoia de izolare și de regăsirea lor ca întreg, pe fondul înțelegerii a ceea ce trăiseră.
Pentru mine, nu a fost o lectură ușoară pentru că sunt mamă și unele lucruri din carte sunt greu de tolerat. Altfel, cred că e unul dintre acele romane profunde pe care orice cititor împătimit ar trebui să le citească. Îl găsiți și .
David Foenkinos este unul dintre scriitorii francezi preferați ai mei. Are un stil care mă relaxează tocmai pentru că expune subiecte sensibile într-un mod foarte natural, cu care putem rezona oricând. Nu mai spun că frazele îmi par așa melodioase, dar asta cred că se datorează faptului că uneori îmi traduceam în minte frazele în franceză 😅 În romanul “Familia Martin” este vorba, în esență despre înstrăinare, ceea ce duce fie la despărțire definitivă fie la regăsire. Și cum e nevoie câteodată de un element extern (în acest caz, un scriitor în căutarea unor povești de viață), ca să se clarifice totul. Avem un cuplu în plină criză a vârstei mijlocii, care își redobândesc identitatea de sine și vitalitatea, o bătrână la debut de Alzheimer care își rememorează viața și capătă curaj să afle adevărul despre iubirea ei din tinerețe chiar dacă asta presupune a traversa oceanul, două surori care nu își mai vorbesc (aș fi vrut să aflu mai multe despre cum va evolua povestea asta), un bărbat hărțuit la locul de muncă care găsește o rezolvare ajutat și de fiul său în final și o tânără cu probleme obișnuite de adolescentă. La final, familia pare mai unită că oricând, însă nota este una atât optimistă cât și realistă. Mi-a plăcut mult cartea asta, o recomand cu căldură. O găsiți și .
Singurul minus îmi pare coperta – ar fi trebuit să se lase inspirați de ultimele pagini și să fie reprezentarea unei familii pe canapea, cum am văzut la alte ediții străine 🤭
În căutarea mea de momente de respiro, am ajuns să conștientizez că suntem de-a dreptul ignoranți. Că e vorba de viața de zi cu zi, că e vorba de informațiile din cartea “Respirația. Noua știință a unei arte pierdute”, de James Nestor. Scrisă în stil tipic american, mai degrabă din sfera self-help, Nestor atrage atenția asupra disevoluției oamenilor, asupra felului în care procesarea alimentelor ne face să respirăm mai rău, despre cum putem îmbunătăți situația, despre beneficiile respirației conștiente și efectele diverselor tipuri de respirații. Nu e o carte pe care o citești încontinuu pentru că te îndeamnă să te documentezi și tu pe măsură ce o parcurgi. Așa că am avut și YouTube-ul deschis pentru o verificare personală a celor scrise. Dar toate cele scrise sunt bine documentate, Nestor supunându-se unor experimente pentru a înțelege mai bine și pentru a proba pe pielea lui cele transmise mai departe. În plus, la finalul cărții găsim câteva tehnici de respirație pe care le puteți incerca singuri. Cert e că pentru unele expuse de-a lungul cărții e absolut nevoie de supraveghere.
În concluzie, e o carte pe care mi-am dorit să o citesc anul ăsta și mă bucur că am făcut-o. Pentru că avem la dispoziție o formă de îmbunătățire a sănătății și chiar de vindecare (în unele cazuri!!) pe care ar trebui să o exploatăm mai mult: Respirația. Găsiți cartea .
Ultima carte citită anul trecut a fost “Ce încredințăm vântului”, de Laura Imai Messina. Un roman scris cu sensibilitate de către o italiancă stabilită în Japonia despre cum ducem doliul, despre cum durerea poate apropia oamenii, despre cum ne găsim instrumentele care ne ajută să mergem mai departe. Povestea are la bază fapte reale: în grădina Bell Gardia a fost montată o cabină telefonică unde veneau rudele celor pieriți (cu precădere după tsunamiul din 2011, dar nu numai) pentru a le vorbi. Credeau că vântul le preia mesajul. De fapt, laitmotivul vântului este frumos folosit de-a lungul cărții. Eu am luat cartea de la La Două Bufniţe (găsită în shop-ul lor online, nu mi-a atras atenția niciunde până atunci). O puteți găsi și .
Nu am putut să termin de citit:
Recunosc că am luat carte din 3 motive: o dată pentru că mi se părea că va fi o lectură lejeră și amuzantă, o dată pentru că îmi plac poveștile care se întrepătrund și synopsisul promitea asta și, nu in ultimul rând, pentru că dl. Dan Bălănescu a fost ambasadorul României în Lituania acum vreo 10 – 11 ani, când această carte a fost lansată. Așadar, mă așteptam la un umor fin, nu situații absurde, care m-au enervat prin insistența cu care se doreau amuzante. Nu contest faptul că unora li se pot părea distractive unele faze și unele fraze, ni zic că nu sunt inteligent concepute, dar… mie nu mi se potrivește acest tip de umor. Găsiți cartea și .
De la Raluca Nagy am mai citit în trecut “Un cal într-o mare de lebede” și mi-a plăcut tare mult. Și, fără a lua în seamă synopsisul, am crezut că e o poveste contemporană cu oameni obișnuiți, posibil corporatiști. M-am înșelat numai în ultima privință. Pentru că într-adevăr, romanul este vizionar, excepțional gândit și scris, iar Raluca Nagy se folosește de limbaj prin tot felul de artificii inteligente (și amuzante pe alocuri) care vor face romanul, dacă nu imposibil, extrem de greu de tradus. Nu am mai citit o astfel de carte. Și cu toate astea, am renunțat să o citesc după ce am trecut bine de jumătate. Pentru că nu am mai rezistat indignării. M-am simțit ca într-un carusel care o tot lua razna și care mergea înainte necontrolat de nimeni și nimic. Am perceput personajul principal ca pe o persoană autistă și nu îmi dau seama de ce nu a primit mai mult sprijin din partea familiei și cum a fost lăsată să se descurce singură cu burse în alte țări. Conform scriitoarei, treceau luni în care nu făcea nimic… mai apoi, Teo se confruntă cu o boală necruțătoare și sunt pomenite proceduri serioase, iar ea nu reacționează pe măsură. Da, mă interesează finalul cărții, dar inima mea nu mai poate îndura situațiile expuse. Dar repet, e una dintre cele mai bune cărți citite de la un autor român. O găsiți și .
“Amazoanele. O poveste” a constituit o provocare. Nu atât din punctul de vedere al volumului mare de pagini, cât al perspectivei. Am mai citit romane scrise de dna Adriana Babeți, le-am îndrăgit și, în plus, îmi doresc să citesc mai mult scriitori locali. Mai ales pentru că sunt valoroși. Însă, în pofida argumentelor pertinente, nu pot considera această lucrare “o poveste”, ci mai degrabă un tratat de amazonologie. Dna Babeți a structurat atât de frumos și pedagogic lucrarea, întocmai precum o cercetare accesibilă și ne-a luat într-o călătorie extinsă prin mitologie, istorie, geografie, cu perspective mai mult sau mai puțin militare. M-am pierdut din aceleași motive pe la jumătate. Asta pentru că erau foarte multe referințe care fie se contraziceți, fie susțineau teorii asemănătoare despre amazoane. Poate o voi relua la un moment dat, cred că e o lucrare importantă de avut în bibliotecă. Mai ales pentru părinții de fete. Eu am luat cartea de la La Două Bufniţe, dar online o puteți găsi și .
Ați citit vreuna dintre cărțile pomenite? Cum vi s-au părut? Ce alte recomandări aveți?