Oameni faini și bibliotecile lor – Adriana Nica

Acum 2 ani am lansat aici pe blog secțiunea Oameni faini și bibliotecile lor. Apoi viața mea personală a trecut printr-o schimbare majoră și am pus orice acțiune îmi ocupă și un minim efort în plus pe hold. Reiau această serie dragă mie cu un OM care m-a ajutat necondiționat atunci, când singură, megastresată și amărâtă, am avut nevoie. În plus, pentru mine, e un model de femeie puternică, hotărâtă și echilibrată. Inteligentă și bună. Îi place cafeaua și să gătească bun.
E vorba de Adriana Nica, pe care o numesc prietena mea, căreia îi rămân veșnic profund recunoscătoare. Redau aici răspunsurile sale la întrebările standard, în modul fain în care a făcut-o. Multumesc mult, Adriana!!🩷
Adriana, în 2023:

“Au trecut doi ani de când am scris acest text, perioadă în care am mai adăugat vreo 500 de cărți și, probabil, mai multe fire albe, dar și o doză de cinism. Recitirea mă face să zâmbesc oarecum nostalgic, mă transpune într-o realitate exterioară a ceea ce simt azi. Realizez că timpul îmi oferă o anume detașare de mine, cea din trecut. Acum, aceste rânduri îmi par străbătute de o formă de naivitate pe care n-o mai simt. Azi, mă preocupă alte teme, precum antropologia și literatura imigranților, o literatură-telescop, creată de și din experiențele personale ale celor care au fost forțați de conflicte, persecuții sau situații materiale precare să-și părăsească viața așa cum o știau și să înceapă altă viață într-o cultură diferită. O astfel de experiență de viață devine mărturie a multiplelor dimensiuni ale suferinței umane și ale luptei pentru supra…viețuire.”

Adriana, despre sine
Sunt o femeie cu o atitudine mai mereu la turație maximă, lucru care pentru unii poate părea extrem de enervant, Treaba lor, nu a mea. Vezi, exact ce ziceam! Apoi, sunt curioasă cu asupra de măsură, foarte vorbăreață și super emotivă în ultima vreme. Plâng la filme și uneori chiar când citesc literatură. Motto-ul meu preferat vine din textele lui C. Bukowski: Fiction is an improvement on life.
Semnătura îmi este mereu urmată de mascota preferată: broscoiul Kermit din Muppets, indicator ludic chiar și în conversații serioase.
Lucrez în marketing și publicitate și, înainte să-mi dau seama care e faza cu viața, am ajuns la 44 de ani. Puteam să devin scriitoare, dar m-am născut fără talent și fără ambiție. Mă rog, ca să scrii important e să ai ambiție, talentul e opțional (din ce se vede în preajma noastră). Așa că, am ales să scriu content. Sau umplutură. Umplu spații cu texte care se presupune că ar trebui să vândă. E un job care-mi plătește facturile. Nu am reușit să-mi fac un acoperiș din cuvinte. Doar un word cloud (cum erau pe vremuri pe bloguri).
Cam asta am făcut de când mă știu: am învârtit cuvinte. În presă ca jurnalist, apoi ca PR în comunicare corporatistă. Încapsulez nimicul în texte care sună bine. Inventez fraze fără substanță. Iau concepte goale și le umplu cu vorbe și expresii pline de emfază. Un fel de pantomimă intello. Retrasez harta aflării în treabă. Se mai numește și marketing. Tot ce am scris se numește content. În ultima perioadă mă ocup doar cu copywritingul. Meșteșugesc cuvinte pentru a trăi. În engleză sună mereu mai bine joburile noastre: crafting words for living.
Hobby, plăceri, dorințe…
Nu am hobby-uri și nu cred că c-am avut vreodată un hobby în adevăratul sens al cuvântului. Doar pasiuni trecătoare. Am tabieturi și-mi găsesc plăcerea în ele, dar și în mici gesturi, în diminețile de weekend când beau cafeaua pe balcon citind două ziare pe care mi le aduce bărbatul în timpul săptămânii;  când ies în Grădina Botanică și găsesc un loc ca în pădure și fără oameni; seara, când deschidem o sticlă de vin sau „fixăm” un Aperol și punem un film sau când mergem la cinema ori la o înghețată. Little things, there’s nothing bigger… (asta e tot dintr-un film)..
Biblioteca părinților
În trecut, cine se năștea într-o casă cu o bibliotecă avea un teritoriu de explorat, doar că eu nu am citit cărțile din biblioteca tatălui meu. Cred că nu toți putem aprecia ceea ce avem. Sau poate eu eram nepăsătoare, o ființă lipsită de suflet, una desalmada, cum spun spaniolii.
După părerea lui tata, relația mea cu lectura a început pe ruta greșită. A montat o bibliotecă pentru fiicele lui, de fapt a potrivit-o cu preferințele sale. Dar ce să vezi, nu eram deloc interesată de cărțile lui. Mă fascinau romanele polițiste. Mai ales seriile noir. Citeam pe ascuns pentru că tata se enerva când mă vedea cu câte o cărțulie polițistă din colecția Fantomas și SAS. Apoi am învățat trucul copertelor false. Furasem copertele duble de la clasici și îmbrăcam cărțile polițiste. Până s-a prins. A fost dureros ce a urmat. Pentru amândoi cred.
Pe mulți autori clasici i-am citit târziu. Pe unii nici măcar până azi nu am apucat să-i citesc. O pierdere pe care nici nu știu dacă mai pot recupera. Umblau pe net liste cu cele mai bune cărți ale tuturor timpurilor sau liste cu cărțile care ne-au făcut oameni (Dan C. Mihăilescu are chiar o carte cu aceste liste). Nu m-am regăsit în niciuna.
…și biblioteca noastră
Când te muți des, primele pe lista de sacrificiu sunt cărțile și vesela. Cărțile, din cauza volumului, celelalte, din cauza fragilității. Când am plecat din Timișoara, cred că am lăsat jumătate din cărțile strânse prin locurile în care am stat. Aici, biblioteca pe care o am acum e o cumulare și, în același timp, o acumulare: ce am adus eu, ce avea bărbatul meu, ce am cumpărat împreună. Știu exact câte cărți avem pentru că le-am pus într-un excel. Sunt 2201. Am ajuns la lista în excel din nevoie. Nu atât gusturile, cât interesele noastre de cuplu în materie de lectură s-au întâlnit și ajungeam să cumpărăm amândoi aceleași cărți. Acum avem lista în cloud și înainte de a cumpăra ceva, putem verifica dacă nu cumva celălalt n-a luat deja acel autor/acea carte. Chiar și așa, tot le mai dublăm. Uneori din lene de a deschide lista, alteori pentru că vrem să recitim în altă traducere.
Uitându-mă acum pe listă, îmi dau seama că nu prea avem în bibliotecă acei clasici pe care-i adunase tata.
Când biblioteca noastră a devenit prea mică, am pus alte și alte rafturi suspendate pe unde am găsit pereți liberi. Am găsit un stil de a așeza cărțile astfel încât să intre cât mai multe.
În rândul din spate, cărțile stau drept, normal, ca-ntr-o bibliotecă. Deasupra lor mai intră unele culcate. Pe rândul din față, însă, cărțile stau cu cotorul în sus. Astfel poți să așezi peste ele alte teancuri de cărți pe orizontală, dar ai și vizibilitate la titlurile din spate.
Condiția principală ca să nu deformezi cărțile este ca cele de jos să fie atât de înghesuite încât nici praful să nu poată intra. Deși, totuși, ăla intră.
Dar chiar și așa spațiul începe să se epuizeze, astfel că am început să dăruiesc cărți. Mai întâi dublurile, apoi cele citite și chiar unele dintre cele pe care nu le-am deschis și nici nu se întrevedeau ocazii s-o fac prea curând. Cărțile pe care le-am citit, dacă voi dori vreodată să revin la ele, le voi cumpăra din nou. Pare o cheltuială dublă, dar nu este. E chiar o economie de spațiu și o investiție în timp. Dacă revin la o carte, e semn că recitirea va avea altă valoare. Eu voi fi alta cu siguranță și lectura va fi diferită, de ce să nu fie și cartea „alta”, chiar dacă e același titlu al aceluiași autor. Dacă nu mai poate fi găsită nici online sau offline, n-o să mor. Viața e plină de frustrări, de pierderi și de renunțări, că nu (re)citesc o carte sau o revistă nu se pune.
Practica m-a învățat că sentimentele, așa cum se întâmplă și cu alte extensii ale corpului, se recompun.
Cărțile trebuie să circule
Toate lucrurile cred că trebuie să circule.

Aranjatul are două mari criterii. Primul este editura. Avem Raftul Polirom, Raftul Humanitas etc. Al doilea criteriu e dat de interesele noastre. Avem raftul Sociologie-Antropologie, Raftul Comunicare, Raftul Cinema, Raftul Jurnale, R. Memorii, Raftul Corespondență, R. Publicistică, dar și Raftul Polițiste.

Mai există un al treilea criteriu aplicabil unui singur Raft al Proiectelor. Acesta are cărțile care tratează o temă de cercetare ce mă preocupă la un moment dat. Acum mă interesează cărțile în care este reflectată experiența războaielor. Și pe acest raft se află de la desenele lui Goya, Dezastrele Războiului, la Memoriile lui de Gaulle, unele de istorie despre violența războaielor din fosta Republică Iugoslavă, altele de literatură despre războiul civil din Spania și chiar cele despre războiul din Afganistan. După ce termin etapa asta, golesc raftul, cărțile ajung „la locul lor” și pun altele, pe o altă temă de interes.

Dar pe lângă cărți, mai avem o grămadă de reviste. De film, literatură, filozofie, arhitectură etc. Când mă apuc de curățenia generală, de Paști și de Crăciun, duc la reciclat saci de reviste spre disperarea bărbatului. Masacrul culturii tipărite numește el perioadele de curățenie generală din casă.

 

Biblioteca nu e obligatorie. Doar cititul este.
Jobul meu presupune resurse interminabile de cuvinte. Zilnic trebuie să scriu și să rescriu texte. Trebuie să citesc și profesional. Nu poți să scrii mereu aceleași fraze cum nu poți mânca mereu aceeași mâncare. Așa că lectura pentru job o depășește cantitativ pe cea pentru divertisment.
Pentru job citesc sociologi, antropologi, psihologi, istorici. De la ei îmi iau uneltele despre cum funcționează lumea și cum să mă mișc în ea.
Obiceiuri de citit, cărți preferate și ediții rare

De plăcere, citesc ficțiune și SF. De fantasy nu am fost atrasă. Cu excepția câtorva nume, ca Pratchett, Tolkien și C.S Lewis, nu am putut savura genul.

Nu mai cred în topuri nici de cărți, nici de muzică, dar cred în moods, în acele stări de spirit în care ai chef să citești sau să recitești seria unui autor sau un anume gen (memorialistică) sau doar cărți polițiste scrise de nordici.

Am avut perioade când citeam numai jurnale, apoi numai corespondență.

Acum cred că sunt în mood pentru ficțiune autobiografică. Am început cu Elena Ferrante, apoi am trecut la Knausgard, au urmat Andrei Dosa, Attila Bartis și încă vreo câțiva. Printre, citesc și alte genuri. Nu mă dezic de pasiunea mea pentru romanul noir, chiar în aceste zile devorez cu nesaț trilogia Copiii dezastrului de Pierre Lemaitre și trag cu ochiul către cealaltă trilogie, Verhoeven.

Am câteva cărți rare luate de prin anticariate sau trimise de prieteni, cum e prima ediție Ulise de Joyce, în spaniolă. E o ediție din Argentina, din 1945.

Mai am și opera jurnalistică a lui Garcia Marquez, în spaniolă, prima ediție, dar și alte cadouri de la prietenii spanioli sau din America hispanică.

Am avut o perioadă de bibliofilie, acum sunt mai practică. Uneori, dacă găsesc ebook-ul chiar și în engleză, n-o mai cumpăr tipărită.

Nu mai am fetișuri cu hârtia din lipsă de spațiu. De când am citit-o pe psihiatra Marian Rojas-Estapé, care spunea că lectura unui text tipărit pune creierul în funcțiune în mod diferit față de lectura pe  ecran, încerc să combin cele două stiluri.

Nu știu dacă am autori preferați, nu sunt atașată de un stil. Profesional m-au influențat Bukowski, King, Hemingway, McCarthy, dar sufletul mi-e cel mai aproape de hispanici: sud-americani, spanioli și mexicani.

În ultimul deceniu am citit mult. De când a început pandemia și mai mult. Citesc 2-3 cărți, în paralel, beletristică, plus alte 2-3 cărți de interes profesional.

De plăcere, citesc dimineața și seara, în jur de o oră, o oră jumătate. Niciodată la birou. Pe balcon sau tolănită în pat. Chiar și în bucătărie.

Profesional, citesc în timpul zilei, obligatoriu la birou și mereu cu pixul, cu teancul de post-it-uri, cu caietul.

Recomandări aleatoare din noi apariții.
  • Maggie O’Farrell – Hamnet
  • Kazuo Ishiguro – Klara și soarele
  • Alice Munro – Something I’ve Been Meaning to Tell You. Alice Munro este și de data asta fascinantă în povestirile ei.
  • Mick Herron – Real tigers. E a treia carte din seria Slow Horses. E un exemplu de roman de spionaj britanic bine scris.
  • Edwidge Danticat – Tot ce e înăuntru
  • Fernando Aramburu – Patria

În ultimii ani citesc mult în spaniolă. Mă tem să nu uit limba. Din păcate, nu prea cred că are rost să recomand cărți în spaniolă, deși multe ar merita.

Dar dacă se vor traduce vreodată, merită citiți:

  • Antonio Iturbe – La playa infinita, O poveste despre turismul toxic care transformă Barcelona într-o Mecca a consumerismului agresiv.
  • Daniel Ruiz – Amigos para siempre. E un thriller, am citit-o ca și cum aș fi urmărit o piesă de teatru sau un film.
  • Guillem Sala – El castigo. O poveste scurtă și intensă despre pedeapsă și traumele unei familii sufocantă.
  • Juan Manuel Gil -Trigo limpio. O carte premiată, fascinantă, plină de suspans și foarte vioaie.
Despre „Oameni faini și bibliotecile lor”
Ideea proiectului „Oameni faini și bibliotecile lor„ mi-a venit când munceam la conceptul bibliotecii mele. A fost absolut batural pentru mine să îl dezvolt. Îmi plac oamenii care citesc. Care își arată cărțile. Câteodată sunt curioasă să le văd bibliotecile. Felul lor de a fi, stilul lor preferat de lectură, biblioteca în sine – toate acestea pot fi surse de inspirație și de voie bună și pentru alții. Mi-am propus să le aduc o mică recunoaștere, în semn de apreciere. Sunt oameni pe care îi admir, pe care îi urmăresc, a căror opinie despre cărți o respect. Persoane publice sau nu, sunt oameni cărora le sunt recunoscătoare pentru deschidere și pentru implicarea în acest proiect. „Oameni faini și bibliotecile lor” constituie, așadar, o serie de articole despre aceștia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.