Mereu m-am ferit de grupuri prea mari de fete. Se constituie în grupulețe care fac front comun unul împotriva altuia și mă obosesc discuțiile despre alte persoane. Inevitabil apar. Și nu toate discuțiile și grupurile sunt de tipul Sex and the city, unde fiecare își trăiește drama și la final sunt toate suflete pereche (sau cel puțin așa a zis Carry). Cred că eu mă simt mai confortabil cu câte o prietenă sau maxim 3 adunate pe același loc. De obicei, când mă întâlnesc cu toate de ziua mea (adică o dată pe an!), îmi dau seama ce grup pestriț, temporar, fac.

Cu strângere de inimă am mers zilele trecute la Gaițele. Titlul în sine îmi provoca neliniște. Apoi, când am aflat că piesa lui Kirițescu se numea inițial ”Cuibul de viespi”, mi s-a părut și mai justificată reținerea mea. Piesa, în regia lui Ion-Ardean Ieremia, pusă în scenă la Teatrul Național Timișoara, a fost una care a stârnit reacții din partea publicului. Și a mea, dar în al doilea act, mai degrabă.

Primul act ne-a familiarizat cu matca familiei, Aneta (jucată de Isabela Neamțu), cu o frumusețe trecută, Zoia, sora Anetei (Alina Ilea), și cu mezina grupului, Lena, o ființă care trăia parcă într-o realitate paralelă (Claudia Ieremia). Cu bucurii și preocupări precum jocul de cărți, bârfele și răutățile despre rude și ”prieteni”, îmbunătățirea aspectului fizic și amânarea îmbătrânirii prin operații estetice făcute de doctorul Faustin și urmărirea procesiunii furnerare. Probabil cu bucurie că nu sunt ele eroii principali. De la început am încercat să îmi dau seama care este totuși personajul pozitiv. Nu am reușit. Fiecare s-a dovedit a avea propriile interese meschine, fie că era nevoia de control, zgârcenie și asuprire (Aneta), lipsa banilor și singurătatea (Zoia), dorința de a se integra cu prețul pierderii personalității (Lena), parvenire și adulter (Mircea), egocentrism și mulțumirea cu un statut dobândit prin nume, nu prin puterile proprii (Ianache și Georges), frustrări și aroganță (Colette), neîmpliniri și nevoia de a fi băgată în seamă (Wanda), disperare, obsesie și posesivitate (Margot, Margareta). Servitoarea și Fraila (administratoarea casei) s-au lăsat în timp influențate de stilul nesănătos al casei Duduleanu și își urmăresc și ele propriile interese, una cu frică, cealaltă cu teroare.

În primul act toate aceste trăsături principale de caracter au fost evidențiate, sub un tempo lejer. Viața curge lent, nu se întâmplă nimic deosebit. Fiecare alungă plictiseala sau încearcă să își justifice existența/să alunge moartea prin a-și acorda o mai mare importanță decât este cazul. În al doilea act, toate se întâmplă într-un ritm alert, prin simplul fapt că Margot așteaptă un copil. Grija excesivă a lui Mircea pentru sănătatea copilului care îi asigură un viitor în sânul familiei bogate, pe fondul unei aventuri cu veșnica devoratoare de bărbați Wanda. Margot preferă să își ia viața dacă nu este ea în centrul atenției lui Mircea, iar familia se reunește. Cred că aici multe familii se regăsesc: la greu, toate familiile uită neînțelegerile și devin unite, chiar dacă pentru o scurtă perioadă.

Piesa s-a dorit a fi una moralizatoare. Pentru un psiholog, ar fi mană cerească, să urmărească legăturile de familie disfuncțională. Nimic nu e nou sub soare: aceleași situații s-au regăsit și în 1930, aceleași lucruri se petrec și în ziua de azi. Sper din tot sufletul ca niciun spectator să nu fi rezonat cu vreun aspect din piesă. Asta înseamnă să ai o viață liniștită și frumoasă. În fond… cred că acesta e motivul pentru care trebuie să concluzionez că piesa Gaițele este una reușită, transmițând un mesaj actual.

Aici ar trebui să închei, dar am o completare pentru doamne: costumele sunt senzaționale, ca de fiecare dată. Acum mi-au plăcut în special halatele gaițelor. O inspirație și un motiv în plus să mergeți la teatru.

Așadar, #hailateatru! Urmărește programul Teatrului Național Timișoara, aici. Și folosește eticheta #tntm 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *