Avem nevoie de EROI. Aproape.

Aseară am urmărit pe fundal primul interviu oferit de Prințul Harry și Meghan Markle în calitate de logodnici. Zâmbetele, chicotelile decente, răspunsurile clare și hotărâte legate de viitorul comun au conturat afirmația prințului că sunt o echipă și că vor face lucrurile împreună. E un statement cu care toți rezonăm. Ne place să auzim acest lucru. Toată lumea a urmărit cu sufletul la gură relația dintre un prinț și o ”muritoare de rând”, care a redat speranța și a demonstrat că oricine poate avea șansa de a trăi o poveste de basm. De asemenea, Prințul William și Kate Middleton primesc permanent reacții pozitive la aparițiile cu copii și aprobările tuturor când vine vorba de traiul aproape de normalitate pe care l-au ales. În ciuda obligațiilor obișnuite Casei Regale. Atitudinea deschisă față de cei doi prinți poate fi o continuare a afecțiunii față de mama lor, Prințesa Inimilor, și vine din dorința de confirmare a bunătății acesteia și a faptului că lumea întreagă nu s-a înșelat în privința ei. Prințesa Diana a lăsat în urmă o moștenire prețioasă: doi copii care pot face lumea mai bună.

Dacă trecem oceanul, am avut până anul trecut familia Obama la conducerea Statelor Unite. Eu, una, m-am îndrăgostit de ei. Ca oameni, nu ca politician, respectiv soție de. Modul în care vorbeau unul de altul, respectul pentru familie și pentru egalitate, felul în care făceau ”Dad Jokes”, imaginile surprinse de talentatul Pete Souza – toate astea m-au făcut la un moment dat să afirm că singurul spațiu politic unde aș merge să fac comunicare ar fi Casa Albă. Echipa de marketing și comunicare a fost într-adevăr genială, însă acolo s-a simțit sufletul și personalitatea celor doi părinți.

În ambele situații, este vorba de EROI. Acele persoane publice, plăcute de majoritatea oamenilor de rând, persoane care știu să râdă și care știu să vorbească grav când e cazul, persoane care vin cu propuneri și luptă pentru o viață mai bună și care își țin oamenii aproape. Duminică, înainte de protestele din țară, un prieten bun m-a întrebat dacă îl consider pe Mălin Bot un erou. Așa apare pentru mulți dintre cei care au ieșit în stradă în urma intervențiilor de la Gaudeamus. Nu pot să mă pronunț. În concepția mea, eroul este luminos și bun. Metodele fiecăruia sunt discutabile. Motivația fiecăruia este personală și intimă.

Ieri dimineață, la radio, am auzit o știre care m-a întristat profund: Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA) a anunțat că în România sunt 18.403 copii cu ambii părinți plecați la muncă în străinătate, 65.425 copii cu un părinte plecat, respectiv 12.895 de copii cu un singur părinte plecat, adică (!!) singurul susținător de familie plecat dincolo. Majoritatea copiilor sunt lăsați în grija rudelor, până la gradul 4. Asta înseamnă că sunt aproape 100.000 de copii, următoarea generație de români, fără afecțiunea constantă a părinților. Fără timpul petrecut împreună. Fără sfaturi. Fără îmbrățișări și fără pupici înainte de culcare sau înainte de a pleca la școală. Fără povestiri din viața de zi cu zi. Doar cu bani trimiși acasă. Din câte am înțeles azi dimineață, tot auzit la radio, acești părinți au trimis anul acesta peste 2.5 miliarde de euro în țară. Am citit la Miruna povestea unui om plecat dincolo, revenit în țară doar să divorțeze, nerecunoscut de copii. Asta este de fapt: trăiești o viață separată de copilul tău, pierzi timp prețios. Crezi că datoria ta de a pune o mâncare pe masă compensează prezența ta. Dureros este că părinții își fac o viață separată de cea a copiilor și consideră că totuși merită respectul deplin pentru sacrificiul depus.

Pe de altă parte, mai sunt părinții care vor să ofere totul copiilor lor: muncesc ore suplimentare pentru a le plăti ore de … (aici las pe fiecare să completeze). Pentru majoritatea copiilor este prea mult. Parcă noi aveam copilărie. Pentru unii, într-adevăr, se justifică pentru că își găsesc o pasiune care poate duce la o carieră de succes. Dar majoritatea ar renunța la orele acelea pentru a petrece echivalentul cu părinții. Au atâtea de învățat și de bucurat împreună… În plus, părinții și familia extinsă constituie un sistem de educație în sine și un model de viață.

Cred că EROII sunt aceia care își fac timp de noi. Cei cu care petrecem timp împreună. Cei cu care mâncăm împreună. Cu care bem o cafea împreună. Cei cu care râdem și cu care plângem. Care sunt acolo când ne e greu și când ne e bine. Care ne felicită și ne ceartă cu același patos. Care ne îmbrățișează și de zgândără când avem nevoie. Cei care ne conferă siguranță, stabilitate și ne dau aripi să zburăm. Care ne dau curaj, energie și bunătate pentru a le da și noi altora. Indiferent de vârstă. Pentru că vine o vreme când copii cresc și nu se mai justifică faptul că părinții lor vor să câștige un ban în plus, cu efort în zadar. Dar egoismul nu ajută. Ajută generozitatea și prezența. Ca un copil care a stat mult, mult timp singur, de mi se strânge sufletul când mă gândesc acum, apreciez eroii așa cum apar mai sus. Dar eroii m-au învățat să nu îmi pierd speranța niciodată. Și că oricine poate deveni unul.

Photo: Flavius Neamciuc

2 comentarii la „Avem nevoie de EROI. Aproape.

  1. Ancuta Răspunde

    Foarte fain punctat. Și eu cred că avem nevoie de eroi, de mentori, de oameni care să ne inspire, cu atât mai mult dacă vorbim despre copii.

  2. Pingback: Siguranța vine din interior sau din exterior? - Ancuța Coman

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.