Odă partenerului de viață

Odă partenerului de viață

Acum ceva vreme, o prietenă sesiza că am doar cuvinte de laudă la adresa partenerului meu de viață. Adevărul este că am un om extraordinar lângă mine, dar observația ei m-a pus pe gânduri. Și am început să analizez ce se întâmplă în jurul meu, nu doar în casa mea.

Văd cupluri căsătorite, care rămân împreună din comoditate / rușine / frică de eșec / rate la bancă / siguranță financiară / copii. Văd cupluri care au o a treia/a patra persoană în căsnicie, știută sau nu. Văd parteneri care își împărtășesc micile întâmplări zilnice cu alte persoane, de la care caută atenție, în lipsa celei de acasă. Sau în lipsa conexiunii. Văd parteneri care caută compania persoanelor de același sex pentru distracție în detrimentul căminului. Văd parteneri care își vorbesc urât, asta dacă se sinchisesc să deschidă gura. Pentru toate există o soluție: regăsirea intimității, terapie, divorț, regăsirea încrederii în sine.

Poate că trăim într-o lume prea mult pusă pe fast-forward. Am tot citit că acum e mult mai ușor să divorțezi decât să faci lucrurile să meargă. Dar cred că e și mai ușor să te căsătorești doar ca să fii căsătorit.

Sunt norocoasă că am avut în fața mea unul din cele mai frumoase modele de cupluri care au existat vreodată. Un cuplu care nu a fost perfect, dar trecând prin greutăți cu sprijin reciproc, s-a dovedit de neclintit: bunicii mei – cei mai faini bunici din lume. S-au cunoscut când buni avea 15 ani, bunu 21. Bunu a vrut să o ia imediat, buni l-a tot refuzat. Mi-a spus că dacă ar fi știut atunci când l-a acceptat că are ochi albaștri, nu ar fi făcut asta. S-au căsătorit, sau mai degrabă spus, au ieșit la joc după ce străbunicul le-a dat acceptul, la aproximativ  20, respectiv 26 de ani, când bunu s-a întors din armată. Au avut 4 copii, unul prăpădindu-se la 11 luni din cauza unei injecții prost administrate. S-au iubit, s-au certat pe nimicuri, s-au acceptat, s-au ajutat, au crescut copiii, m-au crescut pe mine, s-au respectat, au făcut o casă, au construit un cămin. Deciziile erau luate împreună, dar mai mult livrate în cuvinte de buni.

 

Bunu s-a îmbolnăvit acum 4 ani. A mers la spital, a stat mult timp acolo pentru tratament. La 3 săptămâni de spitalizare, de ziua mea, l-am dus pentru câteva ore acasă, să-i dea buni să mănânce ce îi plăcea lui. Când a văzut-o pe buni, a luat-o, a dus-o după verandă, departe de ochii noștri și i-a spus plângând că i-a fost dor. În cei peste 50 de ani împreună, au stat despărțiți până atunci doar 2 săptămâni. Toate asistentele știau de la bunu că buni e guralivă, dar are un suflet tare bun, că e o femeie tare bună, harnică cum nu mai e alta și care îi face mâncare bună. Nu cred să existe zi să nu îl pomenească buni. Eu l-am iubit mai mult decât pe tata. Bănuiesc că lui îi datorez faptul că l-am ales pe Dragul: brunet cu ochi albaștri, puternic, mâini tari, iubitor și muncitor de pământ, blând, dar temperamental câteodată.

Când am exemplul ăsta real, mă tot gândesc că orice are rezolvare într-un cuplu, atâta vreme cât există dragoste, încredere, respect, înțelegere. Nu există cuplul perfect. Dar ține de noi să alegem ce fel de relație vrem. Așa știm și cum să o facem frumoasă. Și să ne facem viața mai frumoasă. În definitiv, indiferent ne-o trăim în cuplu, singuri, sau formând un nou cuplu.

One thought on “Odă partenerului de viață

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *