Am început cu pași mici. Acum vreun an, după telefoane de lucru primite indiferent de zi și de oră, am agreat în familia noastră restrânsă că ziua mea de lucru se încheie la ora 19. Bine, cel puțin în privința telefoanelor. În continuare am muncit și după ora 19, dar scăpările astea au fost trecute cu vederea cât timp și Dragul muncea până târziu.

A fost interesant în primă fază să îmi pun telefonul pe silențios în weekendurile fără evenimente. Spre sfârșit de an, lucrurile s-au precipitat pentru mine, s-au aglomerat taskurile o dată cu ofertele de iarnă și am resimțit foarte multă presiune. Sunt de obicei atentă la ce îmi transmite corpul și el îmi indica stresul la auzul tonurilor de apel. Într-o zi de luni, m-am gândit să muncesc în liniște. Și așa, de atunci mi-a rămas telefonul pe silențios.

În martie, am anunțat că mă retrag dintr-unul din cele mai faine proiecte în care m-am implicat, Arsenal Park. Decizia nu a fost una ușoară, dar a fost una luată din motive personale, nu profesionale. Hotărârea a fost de comun acord între mine și partenerul meu de viață, care era conștient de perioada semisabatică următoare. Spun semisabatică, nu e chiar sabatică pentru că încă mai am mici proiecte în care sunt implicată. Unele plătite, altele nu. Nu plec niciunde să mă redescopăr. Eu știu foarte bine cine sunt. Dar este o perioadă propice pentru a mă gândi la proiectele mele viitoare. Am început să mă documentez. Nu am trecut la a face un plan de afaceri, momentan nu am resursele financiare necesare pentru ce am de gând să fac. În plus, pentru a-mi menține mintea ocupată, am început să scriu. Scriu aici, pe blog. Public unele articole, altele rămân în schiță sau în stand-by pentru momentul potrivit. Îmi face bine. Și au început să vină și propuneri de colaborări, ceea ce mă bucură.

Spuneam că situația și înțelegerea în familie este de așa natură încât îmi permit să lucrez sau nu. E destul de ciudat după ani de muncă foarte activi, așadar este o provocare pentru mine. Cert este că, dacă nu sunt obligată să lucrez, cu atât mai mult nu sunt obligată să răspund la telefon. Mai primesc telefoane în weekend de la foști colaboratori. Îmi permit să nu dau curs dacă telefonul vine duminică la ora 12, fără a fi însoțit de un mesaj de ”Scuză-mă că te deranjez azi, dar…”. De asemenea, nu răspund solicitărilor de colaborare, venite pe mail în weekend. Așa s-a întâmplat să revin cu un mail luni. Nu mă interesează dacă par neserioasă sau nu. Toți trebuie să ne înțelegem limitele: nu contactăm colaboratorii în weekend-uri decât dacă avem un eveniment agreat în prealabil și facem ceva concret împreună. Hai să arătăm mai mult respect atât față de colaboratorii noștri, cât și față de noi înșine. Am început să am mai multă considerație față de cei care știu să se bucure de viața lor în afara orelor de muncă. Totuși, cele de mai sus nu sunt valabile în timpul săptămânii, în intervalul 09-18, să nu încurcăm lucrurile! 😉

Pentru mine, viața pe silențios a însemnat în ultimele luni să mă retrag și să relaționez doar cu o mână de oameni. Nu m-am schimbat, dar am simțit că asta vreau să fac. Nu am avut nevoie să împărtășesc gândurile și stările mele în permanență. Mai ales că au fost perioade și cu dureri fizice, care m-au ținut la pat mult prea mult. Am avut nevoie de liniște și liniștea mi-a priit, iată, în momentul de față corpul a intrat în ritmul aproape obișnuit și sănătos. Toate se întâmplă cu un motiv. Dar despre asta, altă dată.

Într-o lume în care lucrurile se succed cu repeziciune, provocarea înseamnă să îți permiți să îți pui telefonul, dar și viața pe silent. Sentimentul este eliberator, înveți multe despre tine, te poziționezi în direcția în care sufletul tău vrea să o ia. Și parcă toate se așază așa cum este menit să fie. Se simplifică tot. Vezi lucrurile mult mai clar. Iar seninătatea și starea de bine nu poate fi cuprinsă în cuvinte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *