3 zile de stat în spital cu copilul meu mi-au arătat o Românie pe care nu mi-am putut-o imagina înainte

3 zile de stat în spital cu copilul meu mi-au arătat o Românie pe care nu mi-am putut-o imagina înainte

Săptămâna trecută am ajuns de urgență, cu ambulanța, la Spitalul Louis Turcanu din Timișoara, cu Draga. Nu a ajutat că a fost ziua în care a fost declarată oficial pandemia de Coronavirus Covid-19. Stresul a fost dublu. 

Chiar dacă Draga e acum bine, ținem legătura cu Doctorița Zână-Pediatru și urmează să mai facem o investigație. Cu pandemia în fundal, stresul rămâne. 

Și cu toate astea, mă gândesc la ce s-a întâmplat în spital, la oameni, la felul în care ne educăm copiii, la cine suntem noi, ca nație. Multe din ce am văzut explică starea jalnică în care e țara noastră. Dar să o luăm pe rând:

  • Au fost părinți care nu și-au spălat copiii în spital. Nici măcar pe mânuțe și pe față! Eu am dus fetița și la duș și am spălat-o pe corp și în chiuveta din saloanele în care am stat. O singură mămică și-a mai spălat fetița. Atât. 
  • Au fost părinți care nu s-au spălat pe dinți în spital. De unde să mai ceri să își spele copiii pe dinți… Noi, în fugă, nu am luat nici periuțe, nici paste la noi, dar mi-a trimis mama și Draga a acceptat cu ușurință o nouă periuță și o nouă pastă de dinți. Deci nu există o scuză. 
  • Au fost părinți, așadar, care au anulat rutina de îngrijire a copilului pe timpul șederii în spital. Cred că se poate justifica doar în cazul în care copilul este imobilizat la pat sau în stare gravă, dar și atunci mă gândesc că sunt niște reguli sau îndrumări în privința asta. 
  • O mămică și fetița ei tușeau întruna lângă noi. Mama nici măcar nu se sinchisea să își acopere gura cu ceva. Mai mult, neinvitată, s-a pus pe patul nostru. Fetița ei era încălțată în șosetele cu care mergea pe jos și cu care dormea. Am cerut altă lenjerie imediat. I-am sugerat cum să acționeze pe viitor, dar nu cred că a înțeles. 
  • Au fost părinți care țineau copiii ocupați cu telefonul. Întruna. Recunosc că și eu i-am dat lui Draga telefonul. Îl folosește și acasă, dar limitat și mai ales când am eu de făcut mâncare mai mult timp sau când îi face ochi dulci tatălui ei și el îi cedează. Acum m-a ajutat asta pentru că aveam nevoie să stea liniștită, pe loc, în timpul perfuziei de zi. 
  • „Ai stat destul pe telefon, acum mai uită-te și la televizor”, a spus un tată. Trageți voi concluziile. 
  • Puțini copii aveau jucării și se jucau liber. 
  • În afară de Draga, niciun alt copil nu avea vreo carte. Mi se pare teribil de greu să ții un copil numai în pat, când el se poate mișca cât de cât și își dorește să fie activ. Așadar, noi oscilam între somn, cărți, carte cu autocolante, plimbat puțin pe hol, cu Draga în brațele mele și telefon. 
  • Am întrebat o asistentă dacă nu există o bibliotecă cu cărți pentru copii. Înainte să îmi răspundă, un tată m-a întrebat zeflemitor „Cine mai citește în ziua de azi?”. Cu asemenea atitudine, poate majoritară, sigur nu vor citi generațiile viitoare. 
  • Au fost părinți care obișnuiau să ofere copiilor sucuri, dulciuri, hrană cu multe calorii și mai deloc nutritivă. Noroc că mai primeau pachete cu fructe. 
  • Unii părinți nu voiau să deschidă geamul în primul salon în care am stat, că poate intră astfel coronavirusul. Nu pot să descriu mirosul, căldura din salon și felul în care am simțit că îmi fierbe creierul la un asemenea răspuns. 
  • Unii părinți comunicau știri false, „auzite din spital”, despre carantină și despre închiderea orașelor. Nicicare nu a întrebat un doctor sau o asistentă ce se întâmplă. 
  • Părinții nu înțelegeau de ce trebuie să plătească spitalizarea 30 lei pe zi. Îmi era lehamite când întrebau pe rând asistentele. Da, foloseau toaletă. Dușul, nu chiar. Da, primeau mâncare zilnic. Da, primeau medicamente și îngrijire medicală. Da, se uitau la TV, țineau becul aprins seara și își încărcau telefonul. Sincer, mi se pare foarte puțin 30 lei pe zi. (Pentru copiii sub 3 ani și pentru aparținătorii lor nu se plătește nimic. Mi-a fost jenă pentru asta!) 
  • În condițiile în care spitalul intrase în carantină și tot personalul medical era în alertă, unii părinți nu doreau să respecte reguli minime de siguranță. „De ce /cine zice că nu pot eu să cobor să îmi iau cafea / să fumez o țigară?”, „Dar asistentele cum se pot plimba?”. Menționez că unii părinți fumau în baie. În ciuda diverselor anunțuri la botul calului, în ciuda precizărilor repetate ale asistentelor, oamenii se revoltă când li se îngrădește libertatea, chiar dacă este spre binele și siguranța lor. Mai ales dacă se consideră foarte șmecheri. 
  • În primul salon în care am stat, părinții nu respectau orele de odihnă. Televizorul mergea, cu sonorul tare, până noaptea târziu. Mai mult, în timp ce ei se uitau la filme, copiii stăteau pe telefon. „Așa face și acasă, se trezește de obicei la 12.”
  • Au fost părinți care se enervau pe copii. E normal ca cei mici să fie stresați și frustrați și să urle, să plângă necontrolat. Draga încă zice „Gata” și „Nu mai”, încă se vede stresul din ultima săptămână în acțiunile ei (se preface că le dă păpușilor medicamente și spune „Gata” întruna). Puțini îi țineau în brațe și îi mângâiau. Majoritatea își înjurau copiii. Încă mă doare sufletul pentru cei mici. 
  • Asistenta de pe ambulanță, doctorii și asistentele de la UPU, internare, de pe secție, infirmierele, femeile de serviciu, toți merită aprecierea pentru munca depusă. Au dat toți dovadă de empatie, înțelegere, bun simț și profesionalism. 
  • Regulile de ședere în spital sunt făcute cunoscute prin diverse canale, iar nerespectarea sau contestarea lor mi s-a părut o nesimțire și o prostie. 
  • Nu discut condițiile, sunt conștientă cât de vechi este spitalul și structura lui nu permite altă organizare. Mă bucur că se va da în folosință noul corp, cel mai repede anul acesta. Am văzut că mai au totuși mult de lucru. Să sperăm. 

În bula mea, România arăta altfel. Tot timpul am fost o idealistă. Îmi dau seama că am fost o ignorantă. Nu puteam să concep că sunt tineri, între 21 și 33 de ani care pot fi atât de necivilizați, needucați, fără bun simț, analfabeți mai mult sau mai puțin funcționali. În lumea mea, oamenii gândesc, se pot exprima corect și coerent, salută, mulțumesc cadrelor medicale, infirmierelor și femeilor de serviciu. Oricui, când este cazul. Se joacă cu copiii, îi îngrijesc, îi respectă ca pe niște oameni mici, fac activități împreună, comunică. Analizează și triază informațiile. Știu că trombocitele nu sunt „alea de la aparatul respirator”. Care mai merg la un teatru, care mai citesc o carte, care se mai documentează. Care muncesc. Care îi respectă pe ceilalți.

Toate gândurile astea mi-au trecut prin minte când am semnat actele de externare și când auzeam întrebările de feedback. „Sărăcie” este un cuvânt potrivit pentru ce am văzut la Louis Țurcanu. Și nu mă refer la condiții, mă refer la oamenii pe care i-am întâlnit. Am avut nenorocul să întâlnesc părinți mai săraci cu duhul. La fel ca mine, din păcate, sunt conștientă că mai ajung și oameni precum cei din bula mea. Sunt curioasă ce i-a șocat mai mult. Toată experiența mea m-a convins că avem doctori foarte buni și dedicați, însă stăm prost la capitolul management financiar în domeniul sănătății. Nu e nimic clar, e o nebuloasă totală. Nu am ce face în privința asta. Însă, o dată ce trece toată situația serioasă cu Covid-19, m-am gândit cum să ajut. Cum pot să schimb ceva în bine. Cum pot să îi fac pe copii din spital mai fericiți cu niște cărți decât cu un telefon în mână. Un obicei pe care îl pot adopta și acasă. Cum copiii, mai departe, își pot educa părinții. 

Speranță este. Un băiețel de 4 ani, fiul acelui tătic al cărui intelect m-a șocat, i-a corectat acestuia o greșeală gramaticală. Copiii noștri, generațiile viitoare, au un potențial fantastic dacă le oferim un dram de atenție în plus, de dragoste în plus, de înțelegere în plus.

Textele publicate pe RominaFaur.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Pentru texte de dimensiuni mai mari, se impune trimiterea unei solicitări către contact@rominafaur.ro. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

2 thoughts on “3 zile de stat în spital cu copilul meu mi-au arătat o Românie pe care nu mi-am putut-o imagina înainte

  1. Draga Romina imi pare foarte rau ca a trebuit sa treceti prin experienta asta, sper ca Draga e bine 🤗
    Probabil postul asta nu va ajunge departe de bula ta, pentru ca oamenii pe care i-ai descris nu citesc despre cum ar putea face lucrurile mai bine.
    Mi se pare extraordinar ca te-ai gandit tu si cei care te citesc sa faci ceva pentru ei si pentru copii 😃 Daca imi permiti o sugestie: la mine in sat e in fiecare joi dupamasa la biblioteca o lectura deschisa pentru copii, pe diverse categorii de varsta. Toti sunt innebuniti de drag! Cred ca s-ar putea face ceva de genul si la spital in sala de mese de exemplu, sau in amfiteatru.
    Multa putere de munca si de facut lucruri bune!
    Aveti grija de voi, ramaneti sanatosi!

    1. Foarte faină ideea! Mulțumesc frumos. Poate îți cer părerea când am un concept foarte clar 🤗 Să aveți și voi grijă de voi 😘

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *