S-au făcut 11 luni de când am lăsat Timișoara pentru Uivar, un sat aflat la 36 de km de oraș. Luni în care periodic mi se făcea dor de prieteni, de evenimente, de lucru, de viața urbană. Ajungeam rar în oraș. Făceam cumpărături, de asemenea, poate o dată pe săptămână, de obicei în sat, rareori în oraș. Comenzile online nu au suferit niciodată din cauza schimbării la rural. Dar foloseam des expresia “mă simt izolată”. Și… au apărut primele cazuri de coronavirus ceea ce a dus la instaurarea stării de urgență cu nenumăratele ei restricții. Care, în esență, nu mi-au afectat prea mult viața. S-a mai întâmplat ceva care, totuși, m-a făcut să reconsider multe aspecte din viața mea: o urgență a făcut să fim la spital la declararea stării de urgență. De atunci, din contră, nu mai folosesc expresia “mă simt izolată”.
M-au cuprins și încă mă mai cuprind o sumedenie de sentimente. Grijă pentru cei din familie și pentru prietenii care încă lucrează cu publicul. Frică pentru cei cu boli care pot fi considerate comorbidități. Grijă excesivă poate câteodată legată de Draga. Grijă extra pentru igienă. Empatie față de prietenii care stau la bloc și lucrează de acasă. Cu duioșie și multe gânduri bune îndreptate către cei cu copii. Nu este ușor, știu asta, să îngrijești casa, să pregătești toate mesele, să lucrezi 8 ore de acasă, în timp ce urmărești și îndrumi poate activitățile copiilor. Și mai simt vină și câteodată rușine că ne putem bucura.
Noi ieșim în cele 2 curți de care dispunem. Profităm de vremea frumoasă și de ceea ce ne înconjoară și mă gândesc la cei care încă nu pot face asta. Cu declarațiile completate, mergem pe câmp, la plimbare noi două, cu tata muncind, verificând culturile. Nu atât de des ca înainte, dar măcar o dată pe săptămână. De obicei, nu vedem țipenie de om cât e câmpul de mare. Poate sună idilic, dar avem o viață integrată în natură, natura este integrată în viața noastră. A vedea animalele pe câmp este ceva atât de obișnuit, însă eu tot mă entuziasmez când vreau să i le arăt și lui Draga. Zilele trecute am văzut și o minunăție : 2 lebede cu primii lor boboci de anul ăsta. Draga a fost atât de încântată încât era în stare să meargă prin apă după ele dacă nu ar fi ținut-o tatăl ei. Draga nu resimte niciun pericol, niciun stres și nicio schimbare în viața ei. Asta e viața ei. Am ales pentru noi și apoi pentru ea să trăim într-un anumit fel. Nu afirm că e bun pentru toți, ci că e potrivit pentru noi.
Am dat zilele trecute peste un mesaj : “Îți dai seama cât de antisocial ești dacă viața ta în timpul stării de urgență cauzate de epidemia de Covid-19 este neschimbată.”
Am mai auzit asta, într-o formă sau alta, la prietenii mei. La Dragul. Fermier, de altfel. Pentru că fermierii constituie o categorie de persoane a căror viață nu s-a schimbat prea mult. Oameni cheie în economia oricărei țări. Pe lângă pandemie, ne confruntăm cu probleme ale culturilor cauzate de schimbările climatice. Exportul de grâne a fost oprit la puțin timp după declararea stării de urgență. Zilele trecute, la o plimbare pe câmp, Dragul a spus că a fost o soluție potrivită, la cum se prezintă culturile de grâu. E îngrijorător.
Până la urmă, viețile fiecăruia dintre noi continuă, adaptându-ne timpurilor pe care le trăim. Cu ingeniozitate sau cu mai multă conștiinciozitate. Cu credință și cu mai mult respect față de cei din jur și cu mediul înconjurător. Cu asumarea responsabilității impactului nostru în lume, mai ales după 15 mai. Cred că perioada asta a însemnat restabilirea priorităților. Fiecare a făcut schimbări, poate unele vor fi permanente. Nu zic că ne-am făcut mai buni, asta e o chestiune mereu discutabilă.
Închei cu gândul la cadrele medicale, în continuare pe baricade, la cei care se chinuie să își găsească un loc de muncă pentru a avea ce pune pe masă copiilor, la cei cărora le e greu în perioada asta, la familiile despărțite. Doamne-ajută!