Ce cărți am citit în lunile octombrie – decembrie 2020? Gânduri și recomandări de carte

În ultimele 3 luni am reușit să citesc 6 cărți cu destul de multe pagini. Nici eu nu știu cum, având în vedere că sunt mamă și asta îmi ocupă toată ziua. Și că mai scriu din când în când. Cred că au fost alegeri potrivite pentru perioada de toamnă-iarnă. Mai jos, câte ceva despre fiecare dintre ele. Sper să vă ajute gândurile mele în alegerea de a citi sau nu vreuna dintre ele. 

Caractere atipice, de Tom Hanks  

Îmi place Tom Hanks, îl consider a fi unul dintre cei mai echilibrați și mai buni actori americani. De asta m-am bucurat când am auzit de „Caractere atipice”, o colecție de povești atemporale, tipic americane, dar cu personaje atipice. O carte surprinzătoare, nu atât prin firul epic al poveștilor, care e destul de liniar, cât prin profunzimea și capacitatea de a observa lumea a actorului. Și nu numai. E un amalgam de proză scurtă: sub formă de eseuri, articole de ziar, scenarii de film, povestiri. Fie a încercat mai multe stiluri, fie, pur și simplu, așa le-a simțit și le-a scris. Laitmotivul pare a fi mașinile de scris, de care am înțeles că este pasionat. Nu știu dacă momentan poate fi considerat scriitor. Când am postat poză cu cartea, cineva a menționat faptul că s-a inspirat din rolurile interpretate. Nu contest, dar nici nu mi s-a părut evident. Cert e că mi-a plăcut cartea și mă bucur că am citit-o. 

Povestea slujitoarei, de Margaret Atwood 

Era cazul să citesc și Povestea slujitoarei, era pe lista de citit demult. A fost puțin ciudat să fac asta după ce am urmărit seria pe HBO. Dar măcar am avut un punct de plecare. E bun și filmul și romanul. În esență, este vorba de o distopie, în care anarhia domină, un soi de puritanism, clasele sociale și regulile aferente sunt extrem de clare și stricte. Femeile rămân cu greu însărcinate, iar nevestele de rang înalt își pot lua slujitoare, femei fertile, care pot deveni mame purtătoare. În viața de dinainte, aceste slujitoare au fost femei obișnuite, unele intelectuale. Romanul se focusează pe viața acestora și face prea puțin referire la întregul sistem. A fost o lectură captivantă și e un roman pe care îl recomand oricui, mai ales celor cărora le plac distopiile. 

Testamentele, de Margaret Atwood 

Teoretic, Testamentele sunt o continuare a Poveștii slujitoarei. Însă, la fel de bine, ar putea fi un roman de sine stătător. Mie mi-a plăcut chiar mai mult decât primul. Acum, povestea se concentrează pe cum a fost conceput Galaadul, întreg sistemul cu toate regulile sale. Și cum începe să se distrugă, din interior. De către cei care au ajutat la construirea lui. Pentru că oamenii sunt oameni, nu roboți. De asta dată, povestea este expusă de către una dintre Mătușile (aproape) fondatoare, amintită și în primul roman, și de către două martore – un copil trimis în Canada încă de bebeluș și scăpat astfel, respectiv de o fată care întrunea toate premisele de a deveni o doamnă de rang înalt. La fel ca Povestea slujitoarei, nu e un roman ușor digerabil, însă e ușor de citit și nu îl poți lăsa din mână. 

Moarte subită, J.k. Rowling

J.K. Rowling, mama lui Harry Potter, scrie și pentru adulți. Aceasta este prima ei carte din această categorie și, citind-o, e ca și cum aș viziona un film tipic englezesc. Cu personaje realistice, tineri și adulți, care se înfruntă cu probleme de zi cu zi, cu o moarte subită care generează lupte de putere pentru un loc în Consiliul Parohial, cu un peisaj idilic, da, tipic englezesc. E un roman care îndeamnă la empatie. Nu ai cum să nu simți durere și milă față de o narcomană când își pierde amândoi copii. Sau să nu simți bucurie când mama și fata găsesc o cale bună de comunicare. Sau să te încrezi în generația de mâine când vezi că adolescenții își asumă responsabilitatea pentru faptele lor și nu numai. E un roman cu mai multe fire epice și vieți care se întrepătrund, exact cum îmi place mie. 

Jurnalul unui librar, de Shaun Bythell

Lăudat de mulți, a ajuns și la mine. Rar pot spune despre o carte că e anostă și interesantă în același timp. Anostă poate pentru că are, conform conceptului, iz de jurnal, deci câteodată frazele par telegrafice. Zilele lui Bythell par a se asemăna mult între ele. Ca pentru noi toți, de altfel. Și totuși, ca pentru noi toți, când tragem linie după un an, constatăm că am făcut foarte multe. Cu impresia asta am rămas la finalul lecturii. De asta mi s-a părut autentică. În plus, personalitatea arogantă a librarului/autorului a făcut deliciul pe ici colo. Jurnalul constituie o oportunitate de a vedea mecanismele din spatele unei afaceri din sfera culturală – o librărie de cărți second-hand sau un anticariat, cum preferați. În speță, e vorba de cea mai mare librărie de genul din Scoția. Iubitorii de cărți vechi, de titluri deosebite sigur vor recunoaște câteva. Și majoritatea dintre noi aflăm detalii neștiute despre posibilitățile moderne de a face comerț cu cărțile – online, prin Amazon de astă dată. Cu toate problemele tehnice aferente. Supraviețuiește cartea fizică? Desigur! Mai mult de atât, vremurile actuale îi determină pe proprietarii de librării să devină mai creativi – să folosească mai ingenios sau mai realistic rețelele sociale, să organizeze evenimente în librărie, să organizeze festivaluri, să colaboreze cu alți oameni din domeniu. Recomand Jurnalul unui librar tuturor pasionaților de carte și celor care doresc să aibă sau să lucreze într-o librărie. 

Viața mincinoasă a adulților, de Elena Ferrante

După fiecare roman de Ferrante, zic: ”Gata, ăsta a fost ultimul!”. Pe mine, una, mă încarcă extraordinar de mult. Nu mă simt deloc confortabilă cu personajele ei. Și, invariabil, de fiecare dată când mai apare un roman de Ferrante, văd atâția oameni care citesc cărți bune să îl recomande că… nu mă pot abține. Așa a fost și cu Viața mincinoasă a adulților. Adevărul e că scriitura lui Ferrante e altceva. Surprinde fiecare trăire în profunzime. Te duce cu mintea în locuri care te răscolesc. Personajele sunt pervertite de mici și totuși păstrează o dorință de a descoperi adevărul, de a se descoperi pe sine, de a fi acceptate și iubite. Iar cadrul creat este unul destul de încărcat. De emoții, de istorie, de reguli și de răzvrătiri. De astă dată, personajul principal este o adolescentă în plină maturizare. O ieșire destul de forțată din copilărie. Își dorește să își găsească identitatea, bazându-se pe posibilități genetice și încurajată să observe ce se întâmplă în jurul ei. Învață să mintă și să distorsioneze realitatea, la rândul ei. Niciodată nu mi s-au părut autentice și susținute în timp relațiile din cărțile lui Ferrante. Personajele îmi par singure. Cred că ăsta e unul din motivele pentru care îmi e greu să o citesc. Și, cu toate astea, nu am putut lăsa cartea din mână. Da, merită citită. Da, probabil că, deși nu îmi doresc acum, sigur o să citesc și următorul roman de Ferrante. E peste puterile mele. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *