Ce cărți am citit în lunile martie și aprilie 2022?

În mod neașteptat, am citit destul de mult în ultimele 2 luni. Am încercat să mă țin și de lista mea de lecturi propuse pentru anul acesta, însă am adăugat câteva noi achiziții de la Bookfest și de la La Două Bufniţe.

Iată, așadar, ce cărți am ales să îmi țină mintea ocupată seara și noaptea, după ce au adormit ceilalți ai casei :

 

Ipoteza iubirii, de Ali Hazelwood

Câteodată mă surprind citind cărți ușurele. Cum e “Ipoteza iubirii”, de Ali Hazelwood. Recunosc că m-au indus în eroare faptul că autoarea este profesoară și om de știință, iar personajele erau prezentate ca fiind cercetători. M-am așteptat la ceva mai complex, dar m-am trezit în toiul unui roman care ar putea fi foarte bine ecranizat sub forma unei comedii romantice. Și ar avea succes! Scriitura mi-a plăcut, replicile au fost savuroase (așa, pentru un semi-tocilar), personajele nu prea verosimile, intriga cât de cât bună. Pe mine m-a prins, mai ales că în perioada asta, cu contextul actual, nu am putut duce altceva mai solicitant. Dar mi-a indus o stare de bine. Încă mai vreau să cred în povești, se pare, chiar și la 38 de ani. În apărarea mea, las o poză cu teancul de cărți care mă așteaptă, să nu credeți că alegerile mele tot așa zăpăcite vor fi.
În orice caz, găsiți aici romanul .

 

 

Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr 
Pe lista mea de citit, “Toată lumina pe care nu o putem vedea”, de Anthony Doerr e de mult timp. Am tot amânat-o până pe la sfârșitul lui februarie. Și în câteva zile a început războiul din Ucraina așa că nu am putut să continui. Am reluat-o acum 2 săptămâni și a mers greu, din motive personale. Altfel, romanul m-a atras de la început prin scriitură. Dacă nu știam că autorul este american, aș fi crezut că e francez. Prin profunzimea ideilor și prin exprimarea suavă, dulce, caldă. Pentru că mi-a ajuns la inimă. Pe bună dreptate, autorul a fost recompensat cu Premiul Pulitzer în 2015! Romanul curge lin și se dezvoltă, se completează treptat în mintea cititorului. Urmărește poveștile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franțuzoaică oarbă și Werner – un tânăr neamț sclipitor. Și, evident, poveștile lor ajung să se întretaie, printr-un episod scurt, de nici o zi. Dar toate, toate câte au trăit ei și famiile lor i-au adus în acel punct. Exact ce îmi place mie să găsesc într-o carte 🤭
Pe lângă scriitură și construcție, am apreciat prezența luminii în roman. Aproape în fiecare pagină e vorba de ea! Excepțional este un paragraf în care un tânăr (bunicul lui Marie-Laure) explică despre lumină în cadrul uneia dintre transmisiunile radio făcute sub forma unor lecții de știință pentru copii, lecții urmărite pe ascuns, peste ani, de Werner și sora lui : “Bineînțeles, copii, creierul stă în beznă totală, spune vocea. Plutește într-un lichid transparent înăuntrul craniului, niciodată în lumină. Și totuși, lumea pe care o construiește în minte e plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare și mișcare. Deci, copii, cum reușește creierul, care trăiește fără o scânteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină? “. Ca puțin mai încolo, să îi ofere lui Werner un îndemn pe care îl urmează în permanență în viata lui scurtă : “Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie”.
Personajele au fost superb conturate, realist, cu bune și rele, chiar și cele secundare. Pe unele ni le prezintă și în viitor, aflând astfel consecințele acțiunilor personajelor principale.
Unde mai pun că, pe lângă lupta de supraviețuire (poveștile se derulează în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), mai găsim și un altfel de emoție puternică? Tatăl lui Marie-Laure, un lăcătuș extrem de priceput, construiește machete miniaturale. Într-una, ascunde un diamant extrem de valoros, pentru a-l scăpa din mâna nemților. Marea de Flăcări – o binecuvântare nemuritoare pentru cel care îl posedă și un blestem pentru apropiații lui. Acesta să fie motivul pentru care casa în care locuiește Marie-Laure nu e niciodată lovită de obuze și rămâne în picioare, în mijlocul dezastrului din Saint-Malo? Cum scapă de maniacul plutonier major care caută diamantul? Unele scene sunt demne de un thriller!
Am îndrăgit teribil cartea asta și a intrat în top favorite. O găsiți aici sau aici.

Lebedele de pe Fifth Avenue, de Melanie Benjamin

Una dintre cărțile de pe lista mea de citit anul acesta, “Lebedele de pe Fifth Avenue”, de Melanie Benjamin, constituie o radiografie a înaltei societăți newyorkeze de după al doilea război mondial. Femei mereu aranjate, ușor îmbunătățite, delicate și puternice în același timp. Lebedele lui Truman Capote, o sursă de distracție, de venit, de reputație și, în final, de inspirație. Prima parte a cărții urla “frumusețe, exclusivism și vanitate” și a mers mai greu. Pentru că în jurul meu e câteodată dezastru făcut de copii, ceea ce înseamnă că sunt trup și suflet lângă ei în permanență. Spre deosebire de Babe Paley, care își angajase cei mai buni specialiști care să aibă grijă de copiii ei, în prezența cărora nu avea tragere de inima să stea mai mult de 30 de minute pe zi. Cu toate astea, am apreciat că adevărul și înfruntarea lui au luat locul aparențelor și a doua parte a romanului m-a făcut să privesc personajele cu multă toleranță și… Milă. În esență, e vorba despre lupta fiecăruia cu el însuși, despre relații de iubire care transcend timpurile și genurile, despre adevărata față a celor pe care îi admirăm poate la un moment dat. Despre trădare și iertare, despre decadență și decădere. Ce a fost deosebit la cartea asta este că are la bază  fapte reale bine documentate și am putut verifica întruna informațiile online, mai ales pentru a vizualiza personajele cu toate cele. Personajele sunt conturate minunat, cât se poate de aproape de realitate, scriitura e frumoasă și profundă în ciuda superficialității lumii redate, structura romanului atrage. Nu am putut să nu mă întreb cum ar fi fost dacă lebedele ar fi avut conturi de Instagram.
Am rămas cu un sentiment cald la finalul cărții. O găsiți aici.

O viață mai bună, de Anna Gavalda 

Am luat “O viață mai bună”, de Anna Gavalda de la standul Polirom din cadrul Bookfest Timișoara. Pur și simplu, am ținut să o iau. M-am îndrăgostit de Gavalda anul trecut și, deși nu era pe lista mea de lecturi de anul acesta, am fost sigură că o să îmi facă bine. Și așa a fost. Gavalda are o scriitură duioasă, simplă și sensibilă, cu o finețe și cu un realism care se împletesc într-un mod atât de armonios încât stai să te gândești la propria ta persoană și să vezi ce anume rezonează în tine. În “O viață mai bună” este vorba de poveștile a doi tineri, Mathilde (24 de ani) și Yann (26 de ani). Amândoi protagoniștii își schimbă viața și iau decizii, cum ar fi își iau viața în piept după ce întâlnesc oameni buni, care le oferă încredere și încredere în ei înșiși. Care le arată că viața este mai mult decât ce au ei în prezent și că ei pot mai mult. O dată ce devin sinceri cu ei înșiși.

Pe scurt, Mathilde, studentă, angajată la negru pe post de troll online, recuperează o poșetă cu 10.000 euro, pierdută într-o cafenea. Pe măsură ce trece timpul, în încercarea ei de a-l găsi pe cel care i-o redă din bunătate, se îndrăgostește de el și își analizează viața. Yann, tânăr din clasa mijlocie, absolvent de design, fără talent deosebit, e sictirit de viața și de relația lui. Dar micile lui fapte bune sunt observate și răsplătite cu bunătate de veninul Isaac, pe care îl ajută să urce la etaj o piesă de mobilier. Yann se îndrăgostește de familia lui și, la sfatul lui Isaac de a renunța la politețe pentru a fi fericit și pentru a avea grijă de “cuibul lui” (e minunat fragmentul respectiv), îndrăznește să își caute norocul. Lasă totul în urmă și cere să se ocupe de o cramă.

Citită pe când copiii au fost bolnăviori, cu febră și muci și alte cele, cartea asta a fost un pansament bun de pus la suflet. O găsiți aici.

Stai jos sau cazi, de Bogdan Munteanu 

Să îmi fie cu iertare, dar întruna am râs citind “Stai jos sau cazi”, de Bogdan Munteanu. Am molipsit-o și pe Draga, de era să îl trezim pe puiul mic. Pentru că lectura a durat fix 2 somnuri ale lui. Deci puțin și intră pe lista cărților de terminat într-o zi.
În esență, este vorba despre cum să trăiești cu epilepsie. Nu e bau-bau, cel care e diagnosticat nu trebuie să fie stigmatizat. Cred că acesta e mesajul acestui micro-roman: oricine poate avea “epi” și, totuși, să își trăiască viața normal. Personajul principal este un bărbat de 40 de ani din Timișoara, preocupat de viața culturală a orașului, corporatist. Fiu, iubit, prieten, vecin. Un tip amuzant, în esență, lucru care se observă și din felul în care vorbește despre cum se derulează crizele, despre cum e perceput de ceilalți (de exemplu, în jurnalul crizelor ținut de iubita lui). În plus, unele capitole sunt scrise din perspectiva celor apropiați. La finalul cărții, avem mai multe informații despre epilepsie, primite lejer, dar serios în același timp, despre semnalele care anunță o criză, despre cum se derulează, despre întrebările uzuale, despre ce trebuie făcut în cazul unor lovituri sau dacă crizele durează mai mult de 5 minute, despre revenirea din ele și revenirea la viața normală.
O carte care mi-a plăcut mult, care îndeamnă la empatie și la analiză obiectivă, care te face să te întrebi: “eu cum pot să ajut?”. Eu am luat cartea de la La Două Bufniţe, dar online o găsiți aici sau pe nemira.ro.
“Stai jos sau cazi”, de Bogdan Munteanu, a apărut la Editura NEMIRA, în colecția n’autor coordonată de Eli Bădică.

Un ceai la capătul lumii, de Francesc Miralles și Angeles Donate

“Un ceai la capătul lumii”, de Francesc Miralles și Angeles Donate a constituit o lectură ușoară, ca o adiere de vânt într-o zi călduroasă. Am ales romanul din câteva motive:
– autorii sunt aceiași care au scris Ikigai, o carte din care am învățat multe; la fel de duioasă și simplă ca acest roman
– mi-a apărut în feed-uri
– mi-a fost recomandată
– povestea se inspiră din fapte reale.
Ce înseamnă o viață de om? Cât putem greși, cât ne putem suporta să le facem rău celor dragi? Cât de mare e durerea? Ne impinge asta la disperare și chiar la sinucidere? Cât de singur să fii ca să faci asta? Și mai ales… De câte lucruri ai nevoie ca să împiedici o asemenea nenorocire și să ajuți oamenii să își schimbe viața? Răspunsul la ultima întrebare îl aflăm din faptele personajului – erou : e nevoie de dedicare, prezență, empatie și… O cană de ceai. Verbalizăm prea puțin ce ne frământă și ne dăm seama cât de mult contează să fie un om, chiar și străin, în fața căruia să ne descărcăm. Cel mai important lucru care mi-a rămas în minte a fost acela că nu există înțelepciune fără compasiune.
O recomand mai ales dacă aveți nevoie de una din cele două. Sau de puțină înțelegere față de propria persoană. O găsiți aici.
Pentru că vreau să fiu transparentă, vorbesc și despre cărțile începute și neterminate, din diverse motive. Recent, am luat “Cofetăria cu miracole” , de Christian Ecriba și Silvia Tarrago, la recomandarea unor cititori și pentru că tot mi-a apărut în feed-uri online. Povestea este după fapte reale, cofetăria există, i-am găsit și pe Insta și îmi place energia lor. Escriba este proprietarul. Se simte pasiunea pentru dulciuri și pentru meserie, magia asta se dorește a fi răspândită. Fiecare capitol este denumit după un fel de dulce. Iar frazele în care sunt evocate procesul de realizare și plăcerea mâncării dulciurilor sunt un deliciu în sine. Mă refer la concept, alegerea cuvintelor, construcția frazei, metafore. În rest, am simțit dezamăgire. Se repeta cuvinte tot la 2 propoziții, ideile se pierd tocmai pentru că nu se găsesc cuvintele potrivite. Se sare de la un timp la altul, de la o poveste la alta. Câteodată am impresia că povestește un bătrân fără antrenamentul vorbirii cu cineva.

Poate nu este momentul potrivit pentru cartea asta sau poate nu mi se potrivește mie. Dacă ați citit-o, aștept feedback. Mi-ar plăcea să îmi ofere cineva și altă perspectivă. Nu am putut trece de pagina 50 🤭
Dacă sunteți curioși, o găsiți aici.

 

*Acest articol conține linkuri de afiliere 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.