Cărți de citit în vacanță – recomandări

O amică mi-a cerut recomandări de cărți de citit în vacanță. Imediat m-am pus să încropesc o listă, dar, după cum se vede, m-am cam întins. Nu sunt cărți neapărat ușurele, ci cărți care transmit o emoție, cărți care te prind de la primele pagini și te țin captiv până la final.
Celor care citesc ocazional le recomand să înceapă cu Backman, Schmitt, Foenkinos, Malzieu, Barbery, Shafak.
În rest, sper ca mica descriere care însoțește titlurile să vă ajute în a face alegerea potrivită.
Un bărbat pe nume Ove, de Fredrik Backman.
Un roman despre omenie, despre oameni buni care au suferit și care au învățat să trăiască pentru alții, despre legături profunde create indiferent de rasă, vârstă, gen, condiție socială. Este despre realitatea de zi cu zi, cu bune și cu grele, despre singurătate și apartenență. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3HmSlGb.
 
Bunica mi-a zis să îți spun că îi pare rău, de Fredrik Backman
De la primele pagini mi-am dat seama că e încă un roman pe care îl voi recomanda mereu cu drag. E vorba despre legătura puternică dintre o nepoțică și bunica ei excentrică. Despre cum fiecare poveste se naște din realitatea imediată și cum poveștile au darul de a oferi perspective inedite și speranță. Despre super-eroii de lângă noi și poveștile lor de viață. Despre cum să hrănim imaginația unui copil și cum să îi dăm aripi să zboare prin lume. Despre cum un “bloc” (în locul satului) poate crește un copil și despre impactul fiecăruia dintre noi în viețile celor din jur. Este vorba despre înțelegere, iertare, înțelepciune și puterea de a merge mai departe. O găsiți aici https://bit.ly/39ktWVg.
Oameni anxioși, de Fredrik Backman
Un grup eclectic de personaje care participă la vizionarea unui apartament de vânzare. Un jaf eșuat, o serie de întâmplări care se succed cu repeziciune, frică și o luare neașteptată de ostateci. Doi polițiști, tată și fiu, care dau dovadă de umanitate în memoria celei dragi pe care au pierdut-o. Ajungem să cunoaștem detalii intime, să înțelegem motivația și ce se întâmplă cu fiecare personaj în parte. Momente amuzante, probleme uzuale contemporane, stări și emoții general și pretutindeni valabile. Pentru că atunci când renunți la egoism, găsești soluții și oferi șanse și altor persoane să fie fericite. Un roman pe care îl recomand cu drag tuturor celor care realiști fiind, găsesc și un dram de optimism prin empatie și iubire. Îl găsiți aici https://bit.ly/3MRmiPM

La răsărit de Eden, de John Steinbeck
Iubesc stilul lui Steinbeck – american, brut, șocant pe alocuri, blând pe alocuri. Construiește tipologii credibile și situații credibile, bine poziționate în spațiu și timp. ”La răsărit de Eden” mi se pare că este cea mai cunoscută carte a lui și dat fiind faptul că a fost ecranizată în anii `50, cu iconicul James Dean în rol principal. E vorba de îngăduință și pedeapsă, despre frați și relațiile dintre ei și dintre ei și părinții lor, despre lupta pentru supraviețuire și revenirea din situații de criză, despre luptele interioare între bine și rău. Despre generații care transmit mai departe greșeli prin lipsa de iubire. Totul pe fondul unor referiri biblice și sub semnul mitului Cain și Abel. O găsiți aici: https://bit.ly/3MRmleq.
 
Împreună, de Anna Gavalda
Am fugit întruna de autoarea asta – pentru că îi vedeam titlurile în ediția Polirom Top 10+, aveam impresia că este de duzină. Ideea este că…m-am înșelat. A fost ca un balsam pentru sufletul meu. Iubesc filmele franțuzești și citind cartea aveam impresia că mi se derulează filmul în fața ochilor. E drept că a fost ecranizată cartea, cu Audrey Tautou în rol principal. Sensibilitate, umor, realism, mâncare bună, vin cât cuprinde, artă și istorie. Familie. Cartea este despre toate astea, presărate cu un strop de bunătate, indulgență și speranță.
Găsiți cartea aici, o altă versiune decât a mea: https://bit.ly/3qn84eZ.
 
Paradisuri pierdute, de Eric Emmanuel Schmitt
Volumul Paradisuri pierdute face parte din ciclul romanesc “Străbătând secolele”, de Eric Emanuel Schmitt.
La începutul anului, mi-am stabilit, orientativ, lista de lecturi pentru anul acesta. Bănuiam că voi completa cu o nouă apariție de Schmitt. Dar, în niciun caz, nu m-am așteptat la o asemenea lectură. Pentru că nu există un cuvânt care să descrie acest volum mai potrivit decât “monumental”. Am rămas profund impresionată. O să îmi trebuiască câteva zile să mă apuc de o altă carte, încă o port pe aceasta în mintea mea.
Editorul francez nota că “Străbătând secolele lansează o provocare extraordinară : povestirea istoriei omenirii sub o formă pur românească, intrarea în Istorie prin istorisiri, ca și cum Yuval Noah Harari s-ar întâlni cu Alexandre Dumas” .Eu aș completa că îmi aduce și cu “Adam și Eva” a lui Rebreanu. Din câte am înțeles, Schmitt a scris în paralel cu celelalte lucrări ale sale în ultimii ani. Se poate înțelege de ce. Fiecare concept, fiecare idee, fiecare noțiune este extrem de bine documentată. Toate le leagă incredibil, iar Schmitt, școlărește, face pe ici colo, o mini istorie a unora dintre ele, în mare parte descoperiri. Personajele sunt bine gândite, deși nu în dialoguri stă forța scriiturii. Din contră, câteodată m-au amărât. În schimb, contemplarea redată și felul în care Noam, personajul principal, nemuritor privește lumea (Neoliticului, în acest volum) și în care aduce un omagiu naturii și tuturor ființelor vii. Pentru că ne invită să ne punem întrebări. Să ne gândim la armonia dintre divinitate, umanitate, natură și ființele din jurul nostru. Despre cum s-a creat și dezvoltat tot ceea ce trăim în prezent. Un adevărat spectacol de conexiuni, consecințe, geniu, naturalețe sau, dimpotrivă, de superficialitate, toate într-o armonie care ne face să fim noi.
În esență, Noam cel din prezent, trezit din nou la viață, același tânăr de 25 de ani împliniți pe când a fost lovit de fulger, decide să își scrie viața și tot ce a învățat de-a lungul mileniilor de existență.
Eu am luat cartea de la La Două Bufniţe, dar online o găsiți și aici https://bit.ly/3H937jv.
 
 
Felix și izvorul invizibil, de Eric Emmanuel Schmitt
Romanul îl urmărește pe  Felix și mama lui originară dintr-un sat de pe malul Senegalului, stabiliți în Paris. Așadar, problema imigranților, a drepturilor lor, a felului în care muncesc și își duc viața au fost subiectele atinse de-a lungul romanului. Dar nu numai. Multiculturalitatea, toleranța, tipologiile extrem de diferite și poveștile de viață aparte au animat și întregit povestea. Poveste care, în esență, a fost despre dezrădăcinare și despre cum te poți vindeca, prin asumarea și îmbrățișarea identității. Fatou, a cărei cafenea a dat naștere unei familii eclectice, este dusă înapoi și vindecată de un vraci, la malul fluviului lângă care a crescut. Credințele pot vindeca, atâta vreme cât avem în ce crede. Ca în toate operele lui Schmitt, este mai mult decât binevenită și o mică poveste de dragoste, dar la modul inocent și incredibil de decent. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3MKAGcB
 
Doamna Pylinska și secretul lui Chopin, de Eric Emmanuel Schmitt
Acest roman are un caracter autobiografic și vorbește de profesoara de pian, la care scriitorul mergea în timpul facultății. Vedem evoluția performanței lui. Vedem cum această activitate, practic, i-a dictat cariera – l-a ajutat să se decidă ce drum va urma în viață. Pentru că, mai mult decât a-i preda ore de pian, Doamna Pylinska l-a învățat pe Schmitt să asculte, să audă, să vadă, să simtă lucrurile din jurul lui în profunzimea lor. I-a arătat cum să scrie, de fapt. Mie, acest roman mi-a arătat că fiecare lucru se întâmplă cu un motiv. Chiar dacă asta înseamnă să cânți Chopin extraordinar o singură dată în viață, pentru a fi auzit de mătușa ta bolnavă, izolată în spital. Povestea mătușii lui este, la fel, plină de însemnătate, iar legătura dintre ei a fost determinantă pentru Schmitt. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3xP2uZe.
Femeia în fața oglinzii, de Eric Emmanuel Schmitt
3 femei cu același nume, în conformitate cu locul și timpul în care trăiesc. Care își pun întrebări și încearcă să afle cine sunt cu adevărat. O primă încercare a lui Schmitt de a scrie despre existența deasupra de spațiu și timp. O găsiți aici https://bit.ly/3xr50n8.
 
 
Vânătorii de zmeie, de Khaled Hosseini
M-am îndrăgostit de scriitura lui Hosseini de când am citit Splendida cetate a celor o mie de sori . Motiv pentru care am citit și Vânătorii de zmeie, apoi Și munții au ecou. Trebuie să zic de la început că Vânătorii de zmeie este una dintre cele emoționante cărți citite vreodată, intrată instant în lista mea de favorite. Autorul este un medic născut în Kabul, stabilit în SUA, în prezent fiind oficial al Înaltei Comisiu pentru Refugiați a ONU. Totul pornește de la dorința unui băiat de a-i câștiga atenția și mândria tatălui său prin competiția de vânătoare de zmeie. Iese învingător, dar imediat după aceea asistă la o scenă oribilă, iar atitudinea lui dictează restul faptelor. Romanul este despre lașitate, curaj, a face ce este corect chiar și după zeci de ani, despre părinți și fii, despre toleranță și înțelegere, despre tradiții păstrate o dată ajunși în SUA și despre un strop de dragoste. Totul pe fundalul unor războaie care au distrus o țară și care au dat o altă traiectorie vieților personajelor din carte. Finalul pare a fi unul deschis și destul de realist, ceea ce mie mi-a plăcut mult – pentru că un final fericit nu ar fi fost în ton cu restul evenimentelor și în viață mereu avem parte de provocări. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3xOxlFb.
Cel care mă așteaptă, de Parinoush Saniee
Când  mă gândesc la ”Cel care mă așteaptă”, îmi vin în minte cuvinte precum neputință, sacrificiu, dăruire. Și înțeleg că este un roman care ridică probleme emblematice pentru femeile din Iran. Tânăra care este bătută de familie pentru că s-a îndrăgostit de un tânăr oarecare, cu care doar a schimbat zâmbete pe stradă. Femeia care, cu puțin noroc, reușește să își continue studiile, cu acordul soțului impus. Dar înțelegerea de care dă dovadă poate fi interpretată și ca nepăsare. Mama tânără care trăiește în continuă nesiguranță, produsă în principiu de ideile soțului său absent, dar care își crește copiii cu cea mai mare dăruire. Mama la vârstă înaintată, judecată și oprită de copiii adulți când dorește să își refacă viața, să fie iubită și să fie fericită. Trăirile ei nu sunt diferite de ale noastre. Dar noi avem drepturi! Și o libertate pe care, uneori, nu o apreciem destul. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3MRlpXJ.
 
Bastarda Istanbulului, de Elif Shafak 
Iubesc poveștile care se întrepătrund! Iar romanul mizează exact pe asta. Este povestea mai multor femei, din generații diferite, cu crezuri diferite, unele tradiționale, altele moderne. Precum orașul în care se desfășoară acțiunea. Este o poveste despre descoperirea adevărului, despre descoperirea de sine, despre secrete menite a fi lăsate în pace câteodată, pentru liniștea proprie. Despre răzvrătirea din tinerețe și despre concluzionarea că, de multe ori, semănăm cu părinții noștri mai mult decât vrem. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3Obrdwa.
 
Uciderea comandorului, de Haruki Murakami 
Ambele volume Uciderea Comandorului sunt scrise în stilul caracteristic scriitorului: cu personaje principale singuratice, care își gătesc mâncare tradițională (prilej cu care aflu despre gastronomia japoneză și despre obiceiurile la masă nipone), pe un fundal muzical care incită la studierea unor clasici sau măcar inovatori în domeniu, cu lumi care se întrepătrund, cu pisici și gropi și temple, cu simplitate, bun simț și nevoia de integrare într-un sistem (sau, dimpotrivă). Găsiți aici volumul 1 – O idee își face apariția https://bit.ly/3zC6QnF și aici  volumul 2 Metafora se schimbă https://bit.ly/3Hkgcq0.
Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, de Mathias Enard 
Scriitura lui Enard are o căldură aparte. Evocările sale par aievea, atmosfera creată respectă epoca romanelor sale. Povestea se bazează pe o presupusă angajare a lui Michelangelo de către Baiazid al II-lea, pentru construcția unui pod în fascinantul Constantinopol. Vedem un altfel de Michelangelo față de Agonie și extaz, întrevedem și o îndrăgostire. Și, ca toate poveștile de dragoste bune în scris pentru romanticii incurabili, și un final tragic. În rest, frânturi de istorie și din viața de zi cu zi din Imperiul Otoman completează tabloul. O carte numai bună pentru, mă scuzați că mă repet, pentru oamenii mai sensibili. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3QnuA5d.
Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr
 Pe lista mea de citit, “Toată lumina pe care nu o putem vedea”, de Anthony Doerr e de mult timp. Am tot amânat-o până pe la sfârșitul lui februarie. Și în câteva zile a început războiul din Ucraina așa că nu am putut să continui. Am reluat-o acum 2 săptămâni și a mers greu, din motive personale. Altfel, romanul m-a atras de la început prin scriitură. Dacă nu știam că autorul este american, aș fi crezut că e francez. Prin profunzimea ideilor și prin exprimarea suavă, dulce, caldă. Pentru că mi-a ajuns la inimă. Pe bună dreptate, autorul a fost recompensat cu Premiul Pulitzer în 2015! Romanul curge lin și se dezvoltă, se completează treptat în mintea cititorului. Urmărește poveștile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franțuzoaică oarbă și Werner – un tânăr neamț sclipitor. Și, evident, poveștile lor ajung să se întretaie, printr-un episod scurt, de nici o zi. Dar toate, toate câte au trăit ei și famiile lor i-au adus în acel punct. Exact ce îmi place mie să găsesc într-o carte 🤭
Pe lângă scriitură și construcție, am apreciat prezența luminii în roman. Aproape în fiecare pagină e vorba de ea! Excepțional este un paragraf în care un tânăr (bunicul lui Marie-Laure) explică despre lumină în cadrul uneia dintre transmisiunile radio făcute sub forma unor lecții de știință pentru copii, lecții urmărite pe ascuns, peste ani, de Werner și sora lui : “Bineînțeles, copii, creierul stă în beznă totală, spune vocea. Plutește într-un lichid transparent înăuntrul craniului, niciodată în lumină. Și totuși, lumea pe care o construiește în minte e plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare și mișcare. Deci, copii, cum reușește creierul, care trăiește fără o scânteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină? “. Ca puțin mai încolo, să îi ofere lui Werner un îndemn pe care îl urmează în permanență în viata lui scurtă : “Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie”.
Personajele au fost superb conturate, realist, cu bune și rele, chiar și cele secundare. Pe unele ni le prezintă și în viitor, aflând astfel consecințele acțiunilor personajelor principale.
Unde mai pun că, pe lângă lupta de supraviețuire (poveștile se derulează în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), mai găsim și un altfel de emoție puternică? Tatăl lui Marie-Laure, un lăcătuș extrem de priceput, construiește machete miniaturale. Într-una, ascunde un diamant extrem de valoros, pentru a-l scăpa din mâna nemților. Marea de Flăcări – o binecuvântare nemuritoare pentru cel care îl posedă și un blestem pentru apropiații lui. Acesta să fie motivul pentru care casa în care locuiește Marie-Laure nu e niciodată lovită de obuze și rămâne în picioare, în mijlocul dezastrului din Saint-Malo? Cum scapă de maniacul plutonier major care caută diamantul? Unele scene sunt demne de un thriller!
Am îndrăgit teribil cartea asta și a intrat în top favorite. O găsiți aici https://bit.ly/3mIT7nU sau aici https://bit.ly/35bOPQm.
 
Biblioteca de la miezul nopții, de Matt Haig
Ni se întâmplă tuturor să avem perioade mai grele. Cu situații fără soluții aparente, cu durere, poate cu regrete. Ce am fi putut face mai bine? Cum ar fi fost dacă? Despre asta e vorba în cartea asta, despre vieți paralele, vieți care curg diferit în funcție de fiecare mică alegere făcută. Culmea, e prima carte a lui Matt Haig care mi-a plăcut maxim și prima pe care o pot recomanda. E cu final deschis și cu multă speranță. A lăsat în urmă o stare bună și cred că poate fi citită când avem nevoie să ne amintim de binecuvântările pe care le avem în viața noastră.
O găsiți aici https://bit.ly/38cXWhE.
 

Micul Prinț, de Antoine de Saint-Exupery

O mică capodoperă despre dragoste, prieteni, progresul tehnologic, decăderea societății moderne, regândirea valorilor. Se adresează copiilor de orice vârstă, de la mic la mare-mare. Este înduioșătoare și profundă. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3tAgAeu.

 

Stai jos sau cazi, de Bogdan Munteanu

Să îmi fie cu iertare, dar întruna am râs citind “Stai jos sau cazi”, de Bogdan Munteanu. În esență, este vorba despre cum să trăiești cu epilepsie. Nu e bau-bau, cel care e diagnosticat nu trebuie să fie stigmatizat. Cred că acesta e mesajul acestui micro-roman: oricine poate avea “epi” și, totuși, să își trăiască viața normal. Personajul principal este un bărbat de 40 de ani din Timișoara, preocupat de viața culturală a orașului, corporatist. Fiu, iubit, prieten, vecin. Un tip amuzant, în esență, lucru care se observă și din felul în care vorbește despre cum se derulează crizele, despre cum e perceput de ceilalți (de exemplu, în jurnalul crizelor ținut de iubita lui). În plus, unele capitole sunt scrise din perspectiva celor apropiați. La finalul cărții, avem mai multe informații despre epilepsie, primite lejer, dar serios în același timp, despre semnalele care anunță o criză, despre cum se derulează, despre întrebările uzuale, despre ce trebuie făcut în cazul unor lovituri sau dacă crizele durează mai mult de 5 minute, despre revenirea din ele și revenirea la viața normală.
O carte care mi-a plăcut mult, care îndeamnă la empatie și la analiză obiectivă, care te face să te întrebi: “eu cum pot să ajut?”. Eu am luat cartea de la La Două Bufniţe, dar online o găsiți aici
https://bit.ly/3DCulwZ sau pe nemira.ro.

 

Xanax, de Liviu Iancu

Romanul este practic un jurnal de devenire a lui Liviu, de care o să îmi amintesc mereu cu simpatie. De la fiul profesorului de matematică la unul dintre cei mai apreciați jurnaliști de turism din țară, Liviu povestește despre tinerețea lui în contextul vieții satului și a personajelor sale, urmând apoi viața profesională intensă cu provocările sale și, bineînțeles, cu personaje mai mult sau mai puțin cunoscute și recongnoscibile din presa bucureșteană. Evocă și persoane publice, oameni de afaceri și politicieni care pot fi cu ușurință plasați în spațiu și timp. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3xOsJPz.

 

Profesorul și menajera, de Yoko Ogawa

O poveste despre duioșie și comunicare între generații. Despre cum fiecare trebuie apreciat pentru calitățile sale, înțeles, ajutat. Avem de învățat de la orice om care ne intră în viață. Profesorul și menajera e și despre matematică și despre cum ajunge matematica să devină un punct central al vieții unui om. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3NRebUS.

 

Misterul Henri Pick, de David Foenkinos

Povestea are toate elementele pentru a cuceri: un concept inedit – o bibliotecă a manuscriselor refuzate, o poveste de dragoste pe fundal – editoarea și un tânăr scriitor, vieți întrepătrunse, un mister de dezlegat. A fost interesant de văzut cum o născocire a dat naștere unui fenomen, cum transformă faima viața unor personaje și a unei localități și ce înseamnă asumarea unor alegeri. Rămâne întrebarea : ce vinde – cartea în sine, autorul ei sau felul în care e prezentată publicului? Pentru curioși, sunt oferite și câteva detalii din insight-ul pieței de carte din Franța. Fără dubii, stilul franțuzesc de a povesti, imprevizibil, presărat cu mult umor și cu puțin romantism, mă atrage și îmi conferă o stare bună întotdeauna. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3B1REGN.

 

Către frumusețe, de David Foenkinos

Pe lângă scriitura frumoasă pe care o așteptam, m-a atras fondul pe care se desfășoară povestea: arta. Este vorba despre fragilitatea tinerilor, despre neputința de a discuta cu părinții și expunerea la șantaj emoțional. Este vorba despre puterea de a-ți continua viața și de a te bucura de ea. Mai este vorba și despre cum o vorbă bună, o apreciere și respectul arătat de cineva pe care îl admiri te face să mergi mai departe. Dar câteodată nu este suficient. Un profesor bun și ușor excentric de istoria artei, o tânără pictoriță extrem de talentată și o sinucidere care ar fi putut fi evitată. O poveste care arată în câte feluri un om poate influența alte vieți. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3zAuzoi.

 

Fabule moderne, de Tatiana Țîbuleac

Fabulele moderne sunt încărcate de sensibilitate. Nu le poți citi una după alta, ai nevoie de puțin timp de reflecție. Îți dai seama că viața este în esență simplă și frumoasă. Îți dai seama ce contează pentru tine. Găsiți cartea aici https://bit.ly/39obong.

 

Apă proaspătă pentru flori, de Valerie Perrin

Pentru că Violette este paznicul unui cimitir. Un paznic cu ușa casei mereu deschisă oricui a suferit o pierdere și oricui simțea nevoia unei confesiuni și a unei alinări. Povestea urmărește, în esență, viața lui Violette, dar dezvăluie frânturi și dintr-a altora. Se dezvăluie pas cu pas, într-o formă atât de frumoasă, de gingașă și de naturală, sub o scriitură spectaculoasă, încât te face să vrei să fii un om mai bun. E ca și cum ai pune piesele de puzzle la locul lor. Ca și cum ai urmări totul, desfăcând petală cu pedală un trandafir. Te întristezi când ajungi să înțelegi pe deplin, dar simți mirosul de parfum pe degete. Nostalgie combinată cu delicatețe, asumare și imprevizibil. Durere și bucurie. Pricepi că orice om poate fi bun deși pare ordinar la prima vedere și că duce în spate greutăți care l-au făcut să fie ce e el astăzi. Ajungi să îl ierți și să îl placi întrucâtva. Doar așa poți merge mai departe. Iar Violette reușește să treacă peste o copilărie de orfan, peste disprețul socrilor, peste indiferența, infidelitatea și în final plecarea soțului, dar cu greu peste moartea fetiței ei și peste descoperirea circumstanțelor. Am iubit cartea asta. E ca și cum ar pleda pentru omenie chiar dacă ai primit cele mai dure lovituri de la viață. A intrat în topul cărților mele preferate. O găsiți aici https://bit.ly/3fmI5Rb.

 

Rămășițele zilei, de Kazuo Ishiguro

O dramă personală, un simțământ de goliciune a sufletului – asta mi-a rămas în minte și m-a făcut mereu să fac cum îmi dictează sufletul. Pentru că simțul datoriei nu presupune cu a te confunda cu munca ta, trebuie să și trăiești. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3xpm2St.

 

Iubirea în caz de urgență, de Daniela Krien

Am început “Iubirea în caz de urgență”, de Daniela Klein în parc , am terminat-o târziu într-o noapte. Mereu cu copiii lângă mine. Așa m-am regăsit într-unul dintre personaje. Și nu prea 😀 pentru că sunt atât de diferite aceste femei încât inevitabil recunoșteam unele situații și gânduri și în noi. În carte este vorba de poveștile a 5 femei, povești care, așa cum îmi place mie, se întrepătrund firesc. E interesant de analizat cum se văd femeile pe ele înseși și cum le văd celelalte în diverse etape ale vieții. E vorba despre:
– o librăreasă, care se desparte de soțul ei arhitect ultra ecologist după ce își pierd cel de-al doilea copil
– o scriitoare, mamă a 2 fete, care divorțează de soțul cu care încă se întâlnește
– o doctoriță de familie, pasionată de cai, cu mintea ageră și cu corpul bine îngrijit, care nu își dorește copii, iar companie doar în condițiile ei
– o profesoară de muzică, care nu poate avea copii
– sora ei, o actriță, mamă a 3 copii.
Aceste 5 femei sunt prezentate sub toate aspectele: viață personală și viață profesională. Echilibrul dintre ele sau compromisul. Alegerea sau neputința de a avea copiii. Sau de a avea o carieră. Cum somatizăm sentimentele reprimate. Cum mergem mai departe când dăm de greutăți. Ce contează pentru noi. Cât putem duce. Cine suntem noi, până la urmă. Sunt întrebări pe care fiecare ni le punem, iar perspectivele oferite în această carte sunt atât de naturale, încât ne conferă posibilitatea unei reacții. Personajele sunt extrem de bine construite, detaliile sunt meticulos documentate și expuse fără cusur. Scriitura curge ușor, dar inteligent. În mod surprinzător, mi-a plăcut foarte mult această carte. O găsiți aici https://bit.ly/3PwFIMJ.

 

Muriel Barbery – Eleganța ariciului

Este povestea unor ființe solitare: o fetiță și o portăreasă. Ambele infinit mai inteligente decât doresc să pară. Se descoperă reciproc la apariția unui al treilea personaj. Pe cât de mult mi-a plăcut tot procesul de prezentare și de descoperire, pe cât am râs la unele pasaje, pe cât am stat să meditez la altele, pe atât de mult am suferit la final. De ce? Pentru că mi s-a părut că atunci când viața îi surâde personajului, atunci se întâmplă tragedia. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3MUbiBk.

 

Cel mai mic sărut pomenit vreodată, de Matias Malzieu

O carte ușoară, ca o zi de marți, cu soare. Am mai spus că îmi plac autorii francezi și filmele franțuzești, nu? “cel mai mic sărut pomenit vreodată” de la Editura NEMIRA confirmă asta. Exprimarea este inedită, delicată și sofisticată prin simplitate. Povestea este surprinzătoare, cu vorbe de duh și cu multe învățăminte trase. Poate fi și o metaforă a vieții în vremurile pe care le trăim. Personaje ciudate, dar cred că mulți se vor regăsi măcar într-unul. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3QlX2Ef. 

 

Omul de cretă, de C.J. Tudor

O carte cu accente thriller, care m-a ținut în priză. Ideea a fost captivantă, aduce cu Stephen King dar e mai digerabilă. O găsiți aici https://bit.ly/3N40Zeh. 

 

Fecioarele, de Alex Michaelides

Al doilea roman al lui @alex.michaelides m-a ținut în priză câteva ore bune. Parcă a fost și mai captivant decât “Pacienta tăcută”. În plus, pentru câteva pagini, cele 2 se întrepătrund și asta mi s-a părut tare interesant. M-a ținut în priză câteva ore bune – e vorba tot despre un terapeut, de această dată, de grup, Mariana, încă îndurerată de pierderea soțului. Din grijă față de nepoata sa, merge să îi fie alături în miezul a ceea ce pare a fi o vânătoare a Fecioarelor dintr-un grup exclusivist de fete, al căror îndrumător este un profesor universitar. Ițele se complică atunci când referirile la mituri și la istorie devin indicii tot mai clare. Iar totul univers al Marianei se destramă când se înfățișează întregul tablou. Finalul a fost cu adevărat surprinzător, mi-a plăcut. Găsiți cartea aici https://bit.ly/3Oe8osh.

Sper să vă ajute recomandările mele în alegerile voastre. Zile frumoase și bune!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.