Pe măsură ce citeam “Arta simplității”, îmi era tot mai clar că scriitoarea, Dominique Loreau, nu are copii. Altfel, nu îmi imaginez cum are ea așa o atitudine flu-flu, concentrată pe sine și pe starea ei bună de una singură, pe Zen, pe puține lucruri în casă. Pentru că, de exemplu aseară, când tatăl lor era la o nuntă, la ora 22:30, cel mic a dărâmat un teanc de cărți, cea mare s-a pus să le citească și nu m-au lăsat nicicum să le pun la loc. Asta după ce am reușit într-o oră, cu ajutorul lor, să adunăm ce a fost împrăștiat în timpul zilei. Concluzia mea de ceva vreme este că, având copii, nu putem vorbi de minimalism. În rest, în Arta simplității am găsit câteva idei bune pe care trebuie să le aplic – produse minimaliste pentru îngrijire de pus în baie, spălatul ochilor, periajul pielii, câteva sfaturi de menaj și câteva exerciții interesante pentru bunăstarea personală. Nu sunt de acord cu toate ideile promovate, câteva duc la reprimarea sentimentelor, bănuiesc că e urmarea anilor petrecuți în Japonia. În rest, mi-a făcut plăcere să citesc cartea asta. O recomand mai ales tinerelor de 25-30 de ani fără copii și mamelor cu copii peste 10 ani. O să înțelegeți de ce. Găsiți cartea .
Spuneam la început de an că sigur urmează cartea anuală a lui Murakami. Volumul cuprinde povestiri cu iz autobiografic (tind să cred că unele sunt reale, altele au doar părți adevărate). Din nou, a fost cu aventuri pasagere, referințe istorice/contemporane, muzică bună (m-a determinat să ascult din nou bosa nova), fantastic împletit cu realitate, singurătate și plăceri personale, ritualul mesei, ritualul de îngrijire. Mi-a plăcut faptul că în toate povestirile, Murakami a atras atenția asupra esenței umane, nu asupra superficialului. Dar el e un fin observator al naturii umane. Ca de obicei, povestirile lui lasă loc de ”va urma”, pentru că nu toate au neapărat un tâlc, ci îndeamnă la a lua lucrurile pur și simplu așa cum sunt, fără a căuta sensuri care pare imposibil de găsit fără o privire de ansamblu, pe care o putem găsi mai degrabă numai la sfârșitul vieții. Volumul acesta fost ca un balsam pentru suflet și îl recomand cu drag! Îl găsiți și .
“Pe scaunul de la fereastră, Diny licita în gând, în căușul palmelor deschise pe genunchi îi crescuseră flori, în timp ce bărbatul, dominând încăperea largă, cu glas de poezie vindea ultima felie de soare.”
Găsiți cartea .
Mai mult, titlul induce în eroare: pentru scriitori, a scrie e o ocupație, o meserie, nu o vacanță. Mai degrabă, cartea trebui să fie fost intitulată “Două cărți și o vară”. Poate. În plus, designerul coperții chiar nu a citit și nu a fost informat despre conținut: cei doi scriitori, personajele principale, locuiesc în case învecinate aproape de malul lacului Michigan, însă rareori au ieșit pe plajă, iar eu am simțit atmosfera din casele lor departe de una de vacanță. În rest, presupun că s-ar putea ecraniza cu ușurință și probabil chiar și eu m-aș uita la comedia romantică aferentă. Mi-a mai plăcut și procesul de scriere – cu documentare serioasă , cu schimb de idei pertinent, cu disciplină și cu ambiție.
În concluzie, o carte ușurică, pe are o recomand romanticilor și celor care cred cu tărie în finaluri fericite. O găsiți .
Găsiți cartea și .
– e o apariție nouă pe 2022 în colecția Raftul Denisei de la Humanitas Fiction, însă a câștigat Premiul Akutagawa în 2019; îmi plac multe titluri din Raftul Denisei, iar premiul obținut indică faptul că scriitoarea este bună. Fapt confirmat și de alte premii și nominalizări la activ
– îmi place să descopăr scriitori japonezi, scriitura și poveștile lor mă intrigă
– eu judec cărțile după copertă – cu cât o copertă are un design mai atractiv, cu atât știu că acolo s-au investit resurse pentru promovarea cărții și asta se face numai dacă volumul merită
– am avut o profesoară de mate în gimnaziu, la Pedagogic, îmbrăcată, încălțată, vopsită și machiată în violet, dna Pozderca. Sunt convinsă că amintirea ei încă îmi bântuie unii colegi, dar multe dintre fete am apreciat ulterior culoarea asta
Povestea urmărește o etapă din viața unei femei care se identifică și e identificată prin fusta ei violet. O înconjoară o aură de mister, iar ceea ce îl adâncește este că pare intangibilă. Ceea ce îi face pe oameni să o urmărească, fie că își propun asta, fie că se intersectează cu ea. În prima categorie intră cea care se autointitulează “femeia cu pulover galben”. Care, practic, își propune să o ajute pe protagonista noastră să își găsească un job și ajung colege – femei de serviciu într-un hotel. Așa aflăm mai multe detalii despre viața femeii cu fustă violet, îi vedem schimbarea în bine și … Aproape o îndrăgim pe cea care o ajută până când începem să ne punem întrebări: cât din ce am aflat e real și cât e perspectiva celei care o urmărește?, e întreagă la minte cea care o urmărește?- pentru că, la rândul ei, are diverse probleme și e mereu pregătită de fugă. Așadar, acele eventuale urme de umor mie mi-au stârnit angoasă, mereu am simțit că ceva nu e la locul lui. Suspans și aceeași senzație de însingurare resimțită la scriitorii japonezi. Mi-au plăcut povestea stranie, felul în care a fost scrisă, în care au fost construite personajele, lectura a mers rapid și ușor, astfel încât recomand această carte.Găsiți cartea și .
Felul în care e scrisă “Zuleiha deschide ochii” îmi amintește de clasicii ruși, prin profunzimea poveștii și a trăirilor personajelor, prin descrierea peisajelor. Este o poveste despre devenire, despre transformarea unei tinere văduve, limitată de obligații familiale și de spațiul existențial moștenit, într-o mamă curajoasă, vânător iscusit. Pune la îndoială propriile credințe și trece peste prejudecăți în lupta pentru supraviețuire, a ei și a fiului ei. Învață enorm de la cei din jur, descoperă dragostea adevărată pentru copilul care trăiește și sacrificiul în numele ei, dar și dragostea de femeie și sacrificiul acesteia. Mi-a plăcut cum a fost construit și personajul lui Ivan Ignatov, colonelul care i-a ucis soțul și care a devenit întâi comandantul trenului către Siberia, apoi comandantul coloniei Semruk. Un om curajos, loial sistemului, dar care prinde drag de oamenii pe care îi are în grijă / pe care îi supervizează. Le acordă mai multe libertăți și împreună cu ei construiește colonia și ajută la supraviețuirea majorității oamenilor. În final, îi acordă o șansă la evadare și la o nouă viață fiului lui Zuleiha – absolut minunată mi-a părut abordarea, dar nu o să dau spoilere. Iar regăsirea celor doi în final îți împresoară sufletul de căldură. Ca să nu mă lungesc, spun doar că doctorul și pictorul sunt personaje marcante, la fel de frumos construite.
Așadar, o carte care merită citită!! O găsiți .
Personajele, pe cât de diferite, pe atât de realistice, au fost bine construite. Mi-au plăcut și pictorul Julian, proprietara cafenelei Monica, australianul Riley, băiatul rău Hazard, mămica perfectă pe Instagram Alice și băgăcioasa asistentă maternală Lizzie. Scriitura este simplă și emană sensibilitate. Drept e că unele faze nu sunt chiar credibile, cumva au mers. Lectura a curs rapid și ușor, am terminat cartea în câteva seri. O carte pe care o recomand cu drag, o găsiți .
Chiar și așa, mă bucur că am citit cartea asta, a venit la momentul potrivit.