Ce cărți am citit în lunile august – septembrie 2022? Gânduri și recomandări

Pe comoda de lângă pat, am 2 teancuri cu cărți: cărți care urmează a fi citite în curând și cărți citite de la ultima rundă despre care am scris pe blog. Aleg să scriu despre ce citesc o dată la 2 sau 3 luni, în funcție de numărul de cărți citite. Ei bine, în august și septembrie am citit destul de mult, așa încât simt nevoia să fac cunoscute titlurile respective. Imediat ce public articolul pe blog, cărțile împrumutate sunt restituite sau își găsesc locul în bibliotecă. Iar sufletul mi se umple de bucurie când fac asta. Cu cele cu care nu rezonez sau care consider că pot ajunge pe mâini mai bune, le păstrez pe un anume raft până când simt că e cazul să își ia zborul.
Iată ce cărți am citit în ultimele 2 luni:
Arta simplității, de Dominique Loreau

Pe măsură ce citeam “Arta simplității”, îmi era tot mai clar că scriitoarea, Dominique Loreau, nu are copii. Altfel, nu îmi imaginez cum are ea așa o atitudine flu-flu, concentrată pe sine și pe starea ei bună de una singură, pe Zen, pe puține lucruri în casă. Pentru că, de exemplu aseară, când tatăl lor era la o nuntă, la ora 22:30, cel mic a dărâmat un teanc de cărți, cea mare s-a pus să le citească și nu m-au lăsat nicicum să le pun la loc. Asta după ce am reușit într-o oră, cu ajutorul lor, să adunăm ce a fost împrăștiat în timpul zilei. Concluzia mea de ceva vreme este că, având copii, nu putem vorbi de minimalism. În rest, în Arta simplității am găsit câteva idei bune pe care trebuie să le aplic – produse minimaliste pentru îngrijire de pus în baie, spălatul ochilor, periajul pielii, câteva sfaturi de menaj și câteva exerciții interesante pentru bunăstarea personală. Nu sunt de acord cu toate ideile promovate, câteva duc la reprimarea sentimentelor, bănuiesc că e urmarea anilor petrecuți în Japonia. În rest, mi-a făcut plăcere să citesc cartea asta. O recomand mai ales tinerelor de 25-30 de ani fără copii și mamelor cu copii peste 10 ani. O să înțelegeți de ce. Găsiți cartea aici.

 
Persoana întâi singular, de Haruki Murakami
Știți cum e să descoperi ultima apariție a scriitorului preferat la 2 zile după ce plasezi o comandă de cărți? Ei bine, e cu fluturi în stomac și cu entuziasmul pentru citit care îți lipsea de 2 săptămâni.
Spuneam la început de an că sigur urmează cartea anuală a lui Murakami. Volumul cuprinde povestiri cu iz autobiografic (tind să cred că unele sunt reale, altele au doar părți adevărate). Din nou, a fost cu aventuri pasagere, referințe istorice/contemporane, muzică bună (m-a determinat să ascult din nou bosa nova), fantastic împletit cu realitate, singurătate și plăceri personale, ritualul mesei, ritualul de îngrijire. Mi-a plăcut faptul că în toate povestirile, Murakami a atras atenția asupra esenței umane, nu asupra superficialului. Dar el e un fin observator al naturii umane. Ca de obicei, povestirile lui lasă loc de ”va urma”, pentru că nu toate au neapărat un tâlc, ci îndeamnă la a lua lucrurile pur și simplu așa cum sunt, fără a căuta sensuri care pare imposibil de găsit fără o privire de ansamblu, pe care o putem găsi mai degrabă numai la sfârșitul vieții. Volumul acesta fost ca un balsam pentru suflet și îl recomand cu drag! Îl găsiți și aici.
 
Pădurea cu fauni, de Ana Cioclov
Când am văzut “Pădurea cu fauni”, am fost intrigată. Pentru că de Ana Cioclov știam doar că este o artistă – pictor și designer vestimentar din Timișoara. Ei, bine, am aflat acum că este și scriitor. Iar povestirile din acest volum apărut luna trecută seamănă oarecum cu picturile Domniei sale de acum câțiva ani. Diafane, eterice, fără timp și spațiu. Deschise. Cu personaje singuratice, pătrunse de pasiune împărtășită în mică măsură. Unele finaluri sunt șocante, altele inspiră empatie sau deznădejde. Dar te răscolesc. Pe măsură ce trece timpul, îmi dau seama că nu sunt deloc romantică însă atât de frumos și de sensibil sunt scrise povestirile încât nu am putut să le las din mână. Sunt câteva laitmotive și câteva expresii care se repetă, dar eu las aici un fragment scurt care mi-a rămas în minte :
“Pe scaunul de la fereastră, Diny licita în gând, în căușul palmelor deschise pe genunchi îi crescuseră flori, în timp ce bărbatul, dominând încăperea largă, cu glas de poezie vindea ultima felie de soare.”
Găsiți cartea aici.
 
Două cărți și o vacanță, de Emily Henry
O carte pe care nu am putut să o las din mână, doar pentru că a fost frumos scrisă. Mai sensibil, deși încă o dată mi-am amintit că nu sunt prea romantică… Detaliile sunt potrivite, deși cred că a fost lungită mai mult decât e cazul, iar parte din construcție e cam șubredă – adică multe întrebări sunt menite să rămână fără răspuns. E puțin tras de păr să vrei să îți cunoști mai mult tatăl recent decedat și să descoperi exact asta prin intermediul unor scrisori datate la fiecare zi de naștere a fiicei. Adică eu nu le-aș scrie copiilor cine sunt eu, ci despre viziunea mea despre ei, despre cum îmi doresc ca ei să fie pe viitor, ce ar trebui să afle despre lume în general…
Mai mult, titlul induce în eroare: pentru scriitori, a scrie e o ocupație, o meserie, nu o vacanță. Mai degrabă, cartea trebui să fie fost intitulată “Două cărți și o vară”. Poate. În plus, designerul coperții chiar nu a citit și nu a fost informat despre conținut: cei doi scriitori, personajele principale, locuiesc în case învecinate aproape de malul lacului Michigan, însă rareori au ieșit pe plajă, iar eu am simțit atmosfera din casele lor departe de una de vacanță. În rest, presupun că s-ar putea ecraniza cu ușurință și probabil chiar și eu m-aș uita la comedia romantică aferentă. Mi-a mai plăcut și procesul de scriere – cu documentare serioasă , cu schimb de idei pertinent, cu disciplină și cu ambiție.
În concluzie, o carte ușurică, pe are o recomand romanticilor și celor care cred cu tărie în finaluri fericite. O găsiți aici.
Strania bibliotecă, de Haruki Murakami
Am citit rapid “Strania Bibliotecă”, a lui Haruki Murakami, în ziua în care am cumpărat-o de la ”La Două Bufnițe”, de când am ieșit din oraș și până am ajuns acasă. 30 de minute. Teoretic, e primul roman pentru copii al scriitorului japonez și se adresează copiilor cu vârsta cuprinsă între 10 și 14 ani. Practic, e bine de știut că romanul e scris în stilul specific al lui Murakami și consider că e potrivit mai degrabă pentru +16 ani. Pentru că atmosfera este destul de întunecată (finalul este chiar sinistru pentru un copil), nu sunt concluzii pe care le pot trage în mod evident, și, ca în majoritatea scrierilor lui, Murakami nu explică și nu încearcă să justifice nimic, el doar prezintă faptele. Și în “Strania Bibliotecă”, lumea reală și lumea fantastică se întrepătrund în mod curios de natural și personajul principal trebuie să se salveze singur. Iar aici este vorba de un elev dornic să descopere lucruri interesante, ceea ce îi poate aduce pieirea. Închis într-un labirint aflat la subsolul bibliotecii municipale, tânărul trebuie să memoreze 3 volume consistente, în caz contrar un bătrân librar îi va mânca creierul. Iată, subiectul este unul interesant și ciudat chiar și pentru un adult. Ceea ce mă face să recomand cartea celor care vor să se familiarizeze cu felul în care scrie Murakami. Pentru că cei care îi citesc toate cărțile (cum sunt eu) nu se cramponează în eticheta de “carte pentru copii” și oricum o parcurg.
Găsiți cartea și aici.
 
Anestezia. Un singur poem, de Daniela Rațiu
A doua carte citită săptămâna trecută, “Anestezia”, de Daniela Rațiu, mi-a luat vreo 3 seri. Pentru că, deși are un număr redus de pagini, iar stilul în care este scris acest “poem”, subiectul – comunismul – și toate implicațiile acestuia sunt greu de dus. Sunt menționate abuzuri, torturi, fizice și psihice, ce se întâmpla în închisori și în colonii, felul în care funcționau securitatea și contraspionajul, cum era viața dinainte de ’89 și multe altele, pe care unii dintre noi le știm oarecum din auzite. Daniela Rațiu m-a impresionat prin stilul adoptat, folosind îndeosebi persoana I singular, trecând de la victimă la călău cu ușurință în lectură și cu o greutate în suflet. Sincer, am simțit atâta energie negativă din postura asta încât am și mai mult respect față de puterea de a scrie în acest fel și de a te păstra om după asta. Am resimțit din plin atmosfera din “1984” și am fost recunoscătoare că trăiesc totuși alte vremuri. Sau, cel puțin, așa avem impresia. În plus, am apreciat cât de bine documentat este acest volum – se dau nume, locuri și fapte concrete, se amintesc decrete, hotărâri și procese reale, se face referire la mărturii și la vieți omenești. E o lectură altfel și o recomand doar celor curioși și celor care se încumetă. Găsiți volumul aici.
 
Femeia cu fustă violet, de Natsuko Imamura
Am ales să citesc “Femeia cu fustă violet”, de Natsuko Imamura, din 4 motive:
– e o apariție nouă pe 2022 în colecția Raftul Denisei de la Humanitas Fiction, însă a câștigat Premiul Akutagawa în 2019; îmi plac multe titluri din Raftul Denisei, iar premiul obținut indică faptul că scriitoarea este bună. Fapt confirmat și de alte premii și nominalizări la activ
– îmi place să descopăr scriitori japonezi, scriitura și poveștile lor mă intrigă
– eu judec cărțile după copertă – cu cât o copertă are un design mai atractiv, cu atât știu că acolo s-au investit resurse pentru promovarea cărții și asta se face numai dacă volumul merită
– am avut o profesoară de mate în gimnaziu, la Pedagogic, îmbrăcată, încălțată, vopsită și machiată în violet, dna Pozderca. Sunt convinsă că amintirea ei încă îmi bântuie unii colegi, dar multe dintre fete am apreciat ulterior culoarea asta
Povestea urmărește o etapă din viața unei femei care se identifică și e identificată prin fusta ei violet. O înconjoară o aură de mister, iar ceea ce îl adâncește este că pare intangibilă. Ceea ce îi face pe oameni să o urmărească, fie că își propun asta, fie că se intersectează cu ea. În prima categorie intră cea care se autointitulează “femeia cu pulover galben”. Care, practic, își propune să o ajute pe protagonista noastră să își găsească un job și ajung colege – femei de serviciu într-un hotel. Așa aflăm mai multe detalii despre viața femeii cu fustă violet, îi vedem schimbarea în bine și … Aproape o îndrăgim pe cea care o ajută până când începem să ne punem întrebări: cât din ce am aflat e real și cât e perspectiva celei care o urmărește?, e întreagă la minte cea care o urmărește?- pentru că, la rândul ei, are diverse probleme și e mereu pregătită de fugă. Așadar, acele eventuale urme de umor mie mi-au stârnit angoasă, mereu am simțit că ceva nu e la locul lui. Suspans și aceeași senzație de însingurare resimțită la scriitorii japonezi. Mi-au plăcut povestea stranie, felul în care a fost scrisă, în care au fost construite personajele, lectura a mers rapid și ușor, astfel încât recomand această carte.Găsiți cartea și aici.
 
Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina
Ca de început de toamnă … și de grădi! Am avut nevoie de puțină culoare, întrucât “Zuleiha deschide ochii”, de Guzel Iahina, abordează un subiect sensibil: deportarea deschiaburiților în Siberia. Am văzut cartea peste tot online de acum 2 ani, însă nu m-au convins nici descrierea și nici subiectul. Nu am simțit că e momentul, deși știam că e o carte bună. Cum s-a dovedit a fi. Noroc cu vecina mea și noua mea prietenă, Vera. Mi-a împrumutat-o și așa m-am îndemnat să o citesc.
Felul în care e scrisă “Zuleiha deschide ochii” îmi amintește de clasicii ruși, prin profunzimea poveștii și a trăirilor personajelor, prin descrierea peisajelor. Este o poveste despre devenire, despre transformarea unei tinere văduve, limitată de obligații familiale și de spațiul existențial moștenit, într-o mamă curajoasă, vânător iscusit. Pune la îndoială propriile credințe și trece peste prejudecăți în lupta pentru supraviețuire, a ei și a fiului ei. Învață enorm de la cei din jur, descoperă dragostea adevărată pentru copilul care trăiește și sacrificiul în numele ei, dar și dragostea de femeie și sacrificiul acesteia. Mi-a plăcut cum a fost construit și personajul lui Ivan Ignatov, colonelul care i-a ucis soțul și care a devenit întâi comandantul trenului către Siberia, apoi comandantul coloniei Semruk. Un om curajos, loial sistemului, dar care prinde drag de oamenii pe care îi are în grijă / pe care îi supervizează. Le acordă mai multe libertăți și împreună cu ei construiește colonia și ajută la supraviețuirea majorității oamenilor. În final, îi acordă o șansă la evadare și la o nouă viață fiului lui Zuleiha – absolut minunată mi-a părut abordarea, dar nu o să dau spoilere. Iar regăsirea celor doi în final îți împresoară sufletul de căldură. Ca să nu mă lungesc, spun doar că doctorul și pictorul sunt personaje marcante, la fel de frumos construite.
Așadar, o carte care merită citită!! O găsiți aici.
Proiectul autenticității, de Clare Pooley
La începutul lunii, în drum spre teatru, am intrat în Cărtureşti Timişoara (Piața Operei), cu gândul doar să mă uit la noutăți. Și, peste rafturi, m-a atras ca un magnet “Proiectul autenticității”, de Clare Pooley. Apărută în 2020, ieftină (nici 14 lei!!), nu știu cum de nu a fost promovată mai bine și nici nu am observat-o până acum. Titlul și coperta față mi-au plăcut (deși variantele străine sunt mai potrivite și mai frumoase), dar nu atât cât tematica și conceptul. Pentru că mă dau pe spate cărțile cu povești care se întrepătrund și unde totul se așază natural. Unde mai pui că aici apare și o leapșă / provocare, invitând la a fi sincer cu cei din jur, dar și cu tine însuți. Pentru că atunci când te arăți precum ești, când îți recunoști nevoile și durerile, când devii asumat și te arăți cu toate punctele vulnerabile și puternice, când vrei să îi ajuți și pe alții din puținele tale resurse și cu puțina ta energie… se întâmplă magia.
Personajele, pe cât de diferite, pe atât de realistice, au fost bine construite. Mi-au plăcut și pictorul Julian, proprietara cafenelei Monica, australianul Riley, băiatul rău Hazard, mămica perfectă pe Instagram Alice și băgăcioasa asistentă maternală Lizzie. Scriitura este simplă și emană sensibilitate. Drept e că unele faze nu sunt chiar credibile, cumva au mers. Lectura a curs rapid și ușor, am terminat cartea în câteva seri. O carte pe care o recomand cu drag, o găsiți aici.
Parentingul magic, de Hedvig Montgomery
Cu toate emoțiile din ultimele luni, nu m-am simțit o mamă prea bună. Și am zis să mai citesc o carte de parenting. M-a atras “Parentingul magic” de Hedvig Montgomery pentru că presupune “7 pași simpli pentru o educație reușită” și pentru că e o carte scrisă de un psihoterapeut de familie. În mare, conține informații bune, le știam pe toate, a fost ca o recapitulare și ca o atragere a atenției asupra unor aspecte importante. Un fel de schimbare a perspectivei și cred că mă ajută. Însă m-am așteptat la mai multe studii de caz și referințe bine documentate. Și am cam rămas șocată la “schimbă subiectul, încheie discuția” și “înțeleg că ești supărat în legătură cu treaba cu pantofii. Acum hai în bucătărie să tăiem niște morcovi” Semn că, profesioniști sau nu, câteodată dăm sfaturi proaste. Iar când suntem mame, nesolicitate și, mai ales, din experiența proprie, fără a ține cont de circumstanțele celeilalte.
Chiar și așa, mă bucur că am citit cartea asta, a venit la momentul potrivit.
 
 
Rețeaua șoaptelor, de Chandler Baker
M-a intrigat descrierea cărții ”Rețeaua șoaptelor”, de Chandler Baker – care, btw, este o scriitoare, aviz amatoarelor FRIENDS. Scriitura e impregnată de termeni juridici, ceea ce e de înțeles având în vedere că Baker este de profesie avocat. Simțim din plin atmosfera tipic americană, traducerea subliniind acest lucru (aspectul ăsta e cel mai mare minus al cărții, din punctul meu de vedere). Personajele principale sunt interesant construite, dar parcă nu complet. Înțeleg oarecum de ce: se insistă asupra relației de prietenie între colege, iar relațiile de familie rămân în plan secundar. Cu toate că fiecare dintre aceste femei este conștientă de valoarea propriei munci și de faptul că muncesc pentru a beneficia de tot ceea ce au. Dar muncesc și din pasiune, cred că asta le leagă. Avem o femeie divorțată cu un copil adoptat, o mamă de preadolescentă hărțuită de băieți la școală, o proaspătă mamă dintr-o familie bogată. Toate au avut de-a face, într-o formă sau alta, cu șeful lor, recent trecut pe lista ”băieților răi”. Existența acesteia și a posibilității ca el să devină director executiv și să continue să hărțuiască sexual și alte femei le determină să intenteze un proces. Când el moare, se nasc alte și alte întrebări. Pe lângă ancheta internă și cea criminalistică. Rezolvarea vine la final în persoana unei femei de serviciu, care îmi pare a fi cel mai realistic personaj din carte. Finalul este neașteptat și am citit cu nerăbdare ultimele pagini.
În concluzie, mi-a plăcut pentru următoarele lucruri:
– aproape fiecare capitol începea cu caracterizarea femeilor de carieră, cu greutățile cu care se confruntă pentru a fi și mame și partenere; erau evidențiate dificultățile de la muncă, puse pe seama inegalității dintre sexe
– fiecare dintre cele 3 personaje principale avea o imagine distorsionată despre sine însă se comportau și se prezentau într-o altă manieră; din perspectiva lor, nu erau valoroase decât când venea vorba de bani, însă când erau privite de alte femei intimidau și păreau de neclintit
– sunt multe subiecte din sfera feminității atinse, deși nu am rezonat cu toate
– e interesantă metafora șoaptelor regăsită peste tot în roman, pentru asta am apreciat și mai mult scriitura; sigur datorită ”șoaptelor” a crescut suspanul de-a lungul lecturii, însă nu aș denumi cartea asta chiar un thriller.
– ideea de bază este că femeile ar trebui să se susțină și la bine și la greu. Cu tot idealismul de care aș fi capabilă, știu că încă le judecăm pe celelalte. Dar și asta ne servește ca o lecție.
E o carte care merită citită, mai ales dacă credeți în ultimul punct de mai sus. O găsiți aici. La Editura NEMIRA găsiți și alte titluri faine, la reducere, în campania lor ”Întâlniri de toamnă”.

 

*acest articol conține linkuri afiliate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.