Cumva se face că am terminat 13 cărți în total, în noiembrie și decembrie 2023. Au fost 2 luni foarte pline pentru mine, cu evenimente și cu activități cu copiii, inclusiv sărbătorile de iarnă, dar pare-se că citesc foarte repede în ultima vreme. Mă ajută că schimb și registrele, așa că nu mă plictisesc și mi se pare antrenant.
Dar iată ce am citit:
“În toate a fost frumusețe”, de Manuel Vilas, a fost cartea care m-a “păcălit” cel mai tare anul acesta. Am luat-o din 3 motive: să citesc un scriitor spaniol mult aplaudat (care a fost anul trecut la FILIT), pentru că face parte din colecția Anansi de la Pandora M (care imi place mult și mi se pare vizionară) și pentru că am adorat titlul. Ulterior, prietena mea Adriana mi-a atras atenția că titlul inițial a fost Ordesa, oraș de care aflăm din primele pagini. Alegerea editorilor români de a schimba titlul a urmat celor italieni, care i-au oferit acelasi titlu ca noi. Înțeleg de ce l-au ales, cum zice Adriana – pentru noi, denumirea orașului nu are nicio însemnătate, iar eu am observat că scriitorul găsea frumusețe chiar și in cele mai macabre lucruri și în cele mai dureroase experiențe. A fost greu să-i citesc remușcările legate de incinerarea tatălui, să aflu despre relația înstrăinată și goală de afecțiune cu părinții lui, încă din copilărie, despre eșecul matrimonial și alcoolism. Într-adevăr, am descoperit o Spanie a clasei de mijloc din anii ’70 încoace cu toate neputințele și limitările aferente. Mi-a plăcut evocarea carierei și dineul regal. Însă in fiecare pagină domină melancolia (spre depresie) și cel puțin la 2-3 pagini erau pomeniți moartea, morții, cadavrele, etc. Așa că am renunțat la carte după ce am depășit jumătate din ea. Nu zic – lectura merge repede, construcția este interesantă, scriitura mi-a plăcut cu excepția argumentului de mai sus. Cartea e bună, dar mi-a fost clar că acum nu este momentul ei, pentru mine. Dacă sunteți curioși, o găsiți și .
Un roman atipic pentru mine – “Falco”, de Arturo Perez-Reverte. L-am luat de la Gaudeamusul din Timișoara pentru că scriitorul mi-a fost pomenit cu câteva zile înainte. Am fost curioasă, având în vedere că sinopsisul suna promițător. A fost, într-adevăr, cu spionaj în anii ’30 și cu mișcări politice, cu twisturi manipulative pe care le diger mai greu. Falco nu mi-a părut acel erou dur și fermecător, ci mai degrabă setat pe obiecte, oportunist, fără șarm, fără people skills, deși trebuia să rezulte că e mare Don Juan, deși sunt cititori mai avizați decât mine care afirmă că e un personaj bine construit… Nu pot să zic că recomand cartea, dar puteți afla mai multe despre .
Am mixed feelings legate de “Motanul care voia să salveze cărțile”, de Sosuke Natsukawa. Tema este una interesantă: în viața unui tânăr licean orfan intră Motanul Tigruț și merge în 3 aventuri să salveze cărțile sechestrate, maltratate, respectiv trădate. Ca la ultima, a patra, să se salveze oarecum pe el. Avem un fel de buildungsroman, la finalul căruia regăsim un tânăr mult mai încrezător în forțele proprii, mai curajos, mai bine pregătit pentru viață și pentru a gestiona singur anticariatul moștenit de la bunic. Totuși, mi-au displăcut replicile (pasiv) agresive, imaturitatea dialogurilor, argumentele discursurilor, nesatisfăcătoare cel puțin pentru mine. Aș zice că e mai degrabă un roman Young Adult sau cel mult pentru un începător în ale cititului.
Îl găsiți și .
M-am oprit din a scrie despre cărțile citite în ultima vreme pentru că mi-e greu să vorbesc despre “Onoare”, de Elif Shafak. Ohhh… Shafak este una dintre scriitoarele mele preferate și e o storyteller în deplinătatea cuvântului. Unii spun că poate exagerează cu explicarea contextelor politice și ideologice, dar educarea în acest sens mi se pare naturală. Învățăm mai mult din povești, din studii de caz. Acest roman surprinde cronica unei familii, extinsă pe 3 generații, cu faptele care se repetă sau care influențează generațiile următoare. Se împletește realismul magic dintr-un sat kurd cu realismul londonez, cu oprire într-un Instanbul mereu aflat între 2 lumi. Shafak însăși e stabilită la Londra, astfel încât redă în cunoștință de cauză diferențele culturale dintre nativi și imigranți, vorbește despre principiile apărate cu și mai mare fervoare în străinătate de către popoarele din est, despre pasiuni care distrug familiile în toate sensurile. Un gust amar rămâne când îți dai seama că femeile nici azi nu se pot bucura de viață în unele părți ale lumii. Și dacă își îngăduie să fie puțin fericite, le roade vinovăția. De asta, sunt recunoscătoare că trăiesc într-un cadru în care mă simt susținută și protejată. Mai mult, Shafak surprinde atât de bine starea mentală a personajelor încât m-am tot întrebat dacă nu cumva unul dintre aceștia este psihopat… Și, da, tema crimelor realizate pentru “onoare” a fost prea puțin exploatată în general. A fost un twist super-interesant la un moment dat, frumos și dureros în același timp. Nu am cuvinte îndeajuns să recomand cartea asta. O găsiți .
O încadrez și la cartea lunii decembrie scrisă de un scriitor din Timișoara. Cartea este extrem de bine scrisă, de către un terapeut, de către un profesionist, de către un om care a parcurs călătoria “emoțiilor și kg în plus”, care vine cu o abordare extrem de empatică și inteligentă. Primim explicații medicale, intrăm în cabinetul Ancuței și în viețile clienților ei prin intermediul studiilor de caz, ne trezim cu conștientizări și cu momente AHA adesea pentru că ne îndeamnă să răspundem întrebărilor la fiecare câteva pagini. E o călătorie, practic, și către noi. Pe care o putem aprofunda ghidându-ne și după cartonașele “Emoții în farfurie. De ce mănânci când mănânci?”. Iar zilele trecute, Ancuța ne-a mai făcut un cadou: un ghid de sărbători pentru toată familia. Astfel, avem instrumente bune care ne ajută să fim mai prezenți și să facem alegeri potrivite ca să fim bine noi cu noi, acasă, în corpul nostru.
și , de Freida McFadden, Editura Bookzone
Grație bunei noastre vecine, tanti Codrel a.k.a. Maria Selestean, am ajuns să citesc 2 dintre cele mai bune thrillere ale anului: și de Freida . Acum câteva luni s-a creat o adevărată nebunie în jurul lor peste tot, iar recent Secretul Menajerei a fost desemnat cel mai bun roman la categoria Mystery & Thriller de către cititori pe platforma Goodreads. Și pe bună dreptate! Nu am putut lăsa din mână volumele, le-am terminat în câteva zile pe amândouă. McFadden scrie excelent, nu încarcă cu detalii inutile, gândește bine toate aspectele, găsește twisturi credibile, deși personajele principale sunt puțin cam prea perfecte pentru gustul meu. Millie pare vulnerabilă, dar se dovedește capabilă să înfrunte psihopați și oameni periculoși, cu oarecare ajutor de la persoanele potrivite. Sincer, eu as fi vrut să mai existe măcar un roman între cele 2, pentru că faptele se întâmplă la 4 ani distanță, timp în care Millie si-a câștigat reputația de a salva soții abuzate, chiar și pe cele aflate în situații din care părea imposibil să iasă. Aș fi fost curioasă să mai cunosc măcar un alt caz. Dar și așa, ambele volume mi-au plăcut maxim și am rămas cu ele încă o vreme. Mie mi-a plăcut mai mult primul volum, tocmai pentru că e construit mai simplu, iar finalul mi-a dat fiori, a fost teribil de bun!
Cartea nu e deloc crăciunistică, însă știam că este bună și am primit-o recent de la prietena mea, Vera. Subiectul este inspirat dintr-un caz real, scriitorul relatând povestea a două surori, matroane, care au gestionat cel puțin ciudat relațiile personale cu iubiții, respectiv cu fiul și extraordinar de dezastruos relațiile profesionale cu “angajatele” lor. Aflăm despre decesele unora dintre acestea survenite mai mult sau mai puțin accidental, totul pe fundalul corupției autorităților mexicane. Adevărul este că stilul scriitorului este unul deosebit, de tipul rapoartelor polițiste sau relatărilor jurnalistice old school, fără profunzimi psihologice. Asta în contextul în care Ibarquengoitia a trăit intr-o perioadă în care realismul magic era în floare. Mai mult, scriitorul și-a găsit sfârșitul într-un accident aviatic în timp ce se îndrepta către o întâlnire cu Gabriel Garcia Marquez.
Zilele trecute am terminat “Odiseea povestita de Penelopa, Circe, Calypso si celelalte”, de Marilu Olivera. Practic, aflăm perspectivele celor care l-au iubit pe Odiseu, că au fost zeițe sau femei. Mie mi-a plăcut mult lirismul vocii zeițelor în contrast cu pragmatismul muritoarelor. Faptele eroice și tot ce a trăit Odiseu sunt înfățișate astfel de acestea, dar și de însuși Odiseu, eliberat de Calypso. Scriitoarea construiește abil contextele și portretele psihologice ale tuturor, făcând memorabile deopotrivă trăirile și întâmplările și completează astfel tabloul Odiseii. A fost o lectură ușoară, găsiți cartea și aici.