”Teatrul e o artă organică și efemeră. Trebuie să fii, pur și simplu, acolo.”
Este ceea ce a declarat John Malkovich miercuri, la conferința de presă. O conferință de presă susținută în Sala Mare a Teatrului Național Timișoara, plină ochi de jurnaliști, oameni de cultură, actori, studenți la actorie. O energie incredibilă generată de prezența marelui actor, producător și regizor. Malkovich a jucat în peste 100 de filme și piese de teatru, este unul din adevărații artiști și unul din greii Hollywoodului, fiind dublu nominalizat la Oscar, la Globul de Aur și pentru premiile BAFTA.
Cu o carieră de 50 de ani, în cadrul întâlnirii de miercuri, Malkovich a oferit perspective inedite despre teatru și despre felul în care percepe acest domeniu, într-o discuție frumos purtată cu Ada Hausvater, directorul Teatrului Național Timișoara. ”Aș compara teatrul cu surfingul. Contează valul. În teatru, valul constituie coliziunea dintre material și public – puterea mesajului. Poți face teatru fără oameni, poți face teatru fără cuvinte, poți face teatru fără muzică. O poți face într-o mulțime de moduri, dar nu poți face teatru fără public – publicul aduce energia și angajamentul. Publicul face totul cu materialul oferit. Treaba noastră este să urcăm pe val. Ajută să fii bun la asta, să ai experiență și talent, dar tot ce trebuie să faci e sa înveți să stăpânești valul.”
O comparație poetică, care mi-a rămas în minte. Ada Hausvater a plusat și a vrut să afle dacă, oare, va dispărea teatrul. Este teatrul o artă esențială. Ei bine, Malkovich a amintit că teatrul există de 2000 de ani și de atunci se zice că este pe moarte. Poate această ”moarte” poate fi considerată un altfel de viață. A mai afirmat că ”Suntem capabili să oprim timpul. Când vedem o piesă minunată, toți beneficiem de asta. Filmele pot face multe lucruri pe care teatrul nu le poate face, dar teatrul realizează lucruri la care filmele nici nu visează”. Din acest motiv, nu s-a gândit să renunțe la teatru: ”Teatrul e o artă organică și efemeră. Trebuie să fii, pur și simplu, acolo. Același film îl poți vedea oricând, identic. Când vine vorba de teatru, e greu să accepți că cele mai amuzante și deștepte faze nu le mai poți vedea niciodată. Dar procesul în sine e întotdeauna împlinitor și sunt la fel de interesat ca atunci când am avut 22 de ani. Nu am în plan să nu mai fac teatru.” Mi-a plăcut cum a spus, cu bucurie și încredere, că a învățat și a făcut ceea ce a văzut că fac oamenii talentați. Și-a amintit că a avut alte joburi în tinerețe și mergea la teatru chiar dacă nu juca. Pentru a înțelege mai bine, pentru a comunica cu cei implicați – ”Așa am păstrat teatrul viu, așa l-am păstrat în mișcare.”
De-a lungul timpului, i-a fost greu să plece departe de familie pentru diverse proiecte, însă consideră că ”e important să comunicăm prețul lucrurilor pe care le facem și că sunt anumite lecții – ce sunt capabili oamenii să facă în anumite condiții și tragem învățăminte, să nu le mai facem rău altor oameni.” Într-adevăr, unele spectacole susținute sunt supărătoare, precum spectacolul văzut anul trecut – ”Comedia Infernală”. ”Spectacolul acela spune povestea unui om talentat dar care face lucruri groaznice pe motivul ideologiei”, a afirmat Malkovich. ”Eu am ales să spun aceste lucruri și cum să le spun.” A adăugat ulterior ”Eu văd lumea divizată în ideologii, identăți și naționalități, dar sunt preocupat de crizele de conștiință, de costul vieții umane. Un spectacol de genul acesta ne amintește de aceste costuri.”
Mi-a plăcut foarte mult abordarea eșecurilor și a greșelilor: ”Am avut o carieră lungă, multe mi s-au întâmplat. Pentru mine, eșecul nu e ceva cu care ne-am născut. Dacă se întâmplă, pur și simplu, este o greșală cu care pot trăi. Dacă nu sunt mulțumit cu un anumit spectacol, pot încerca să îl îmbunătățesc”. Acest aspect, alături de felul în care primește recenziile mi-au trezit și mai mult admirația față de echilibrul său interior: ”Îmi place să citesc recenzii, e amuzant. Dacă unui critic i-a plăcut un spectacol, foarte bine. Dacă nu, asta este. Dacă e indiferent, e la fel ca și restul planetei. Nu mă îngrijorează astfel de lucruri. Am propria mea fantomă de urmărit. Fiecare și-o are pe a lui. Respect asta și o respect pe a mea.” Și un alt exemple legat de nivelul său de conștiință: ”Nu cred că am multe răspunsuri. Am multe reflecții. Și cum zicea Beckett, aici pe pământ nu e tratament pentru asta.”
Cu toate că e conștient că societatea de mâine presupune lipsa contactului uman, îi încurajează pe tineri să facă în viață ceva ce să le placă. Și da, ar juca gratis pentru un regizor tânăr, la început de drum. Da, mai are încredere în umanitate. Și a încheiat grozav: ”Nu mă interesează să las o moștenire. Sper să mă țină minte familia mea. Nu vreau să fiu jelit. Fac lucruri pentru că vreau să le fac, pur și simplu”.
Despre ”The Infamous Ramirez Hoffman”
Despre cel de-al doilea spectacol adus în Timișoara, Malkovich a declarat la conferință că este acel gen de spectacol care aduce în fața oamenilor care merg în mod obișnuit la teatru un alt tip de muzică la care este expus de obicei. ”Spui povestea alături de colaboratorii tăi de pe scenă într-un mod diferit. Muzică este adevăr”. Acesta este al zecelea proiect în care este implicat Malkovich și în care are loc fuziunea dintre muzică clasică și literatură. La fel ca în ”Comedia Infernală”, unde ceea ce spune și cum se prezintă personajul principal constituie o minciună, spectatorii află povestea adevărată prin muzică și prin relatarea celorlalți. Iar adevărul este că muzica, în ”The Infamous Ramirez Hoffman” a avut o mare semnificație, a dus povestea mai departe. În timp ce Malkovich îl interpreta pe autorul-narator Roberto Bolano, povestea curgea pe muzica excepționalei pianiste ruso-franceze Anastasya Terenkova, căreia i s-au alăturat doi virtuoși muzicieni, violonistul ucrainean Andrej Bielow și bandoneonistul argentinian Fabrizio Colombo. Din punctul meu de vedere, fiecare a avut momentele sale de supremație pe scenă și am fost, pur și simplu, absorbită de acestea. La un moment dat, am conștientizat asta și m-am uitat în jur. Până unde mi-au ajuns ochii, același sentiment îi cuprinsese și pe ceilalți spectatori.
Dacă muzica e divertisment, pot spune că la atât s-a rezumat divertismentul în spectacolul de săptămâna trecută. A fost teatru? Unele voci neagă asta, în schimb eu consider că e ceva diferit față de ceea ce am văzut și față de spectacolele pe care suntem obișnuiți să le vedem pe scena teatrelor din Timișoara. Un performance, cu certitudine. În stil american, aș completa. Am fost curioasă și intrigată, a fost clar că am ceva nou de învățat și trăit. Malkovich s-a prezentat pe scenă cu rolul naratorului Bolano, evocând fapte de demult. Cu textul în față, de fapt, cu laptopul, cum avem adesea în minte imaginea unui scriitor contemporan. Interpretarea, însă, a fost de nota 20. Malkovich a avut cadență, tonul, vocea și mișcarea au construit povestea lui Ramirez Hoffman într-un mod deosebit. Cu exercițiul lecturii, mi-a fost atât de ușor să văd limpede cu ochii minții toate scenele. Mi-au părut la fel de vii precum ar fi fost dacă aș fi văzut actori în față. Și acesta a fost meritul grozav al lui Malkovich: te implică și pe tine, ca spectator. Parte din ceea ce însemnă spectacol i se atribuie publicului. Și se confirmă ceea ce a declarat la conferința de presă cu vârf și îndesat.
Spectacolul a avut un rol de oglindă socială, întrucât povestea are un background istoric puternic. Malkovich l-a ales pe Bolano, acest poet din Chile, plecat în Mexic și apoi în Europa (Spania) pentru scriitura sa complexă. Aproape niciuna dintre prozele lui nu au fost publicare în timpul vieții. ”Ramirez Hoffman, infamul”, una dintre cele 14 nuvele scurte din volumul ”Literatura nazistă în America”, de Roberto Bolano, apărută la Editura Univers, în 2017, în traducerea Alinei Cantacuzino, se întinde pe maxim 26 de pagini. Din păcate, nu am găsit niciunde cartea, fiind pretutindeni stoc epuizat. Am vrut să o citesc înainte de spectacol, dar acum în mod clar voi continua să o caut. Bolano a fost descris ca fiind ”cea mai importantă voce literară latino-americană a generației sale” de către New York Times. Spectacolul include un moment cheie din viața scriitorului – atunci când a petrecut 8 zile în arest, sub suspiciunea de terorist, după lovitura lui Pinochet impotriva lui Allende. În spectacol, Bolano rememorează întâlnirile cu Ramirez Hoffmann și relatările despre acesta din rapoartele de poliție și din diverse articole apărute de-a lungul timpului. Ni-l imaginăm pe Ramirez Hoffman de la 21 de ani (parcă), scriind și începând actele de cruzime. Memorabil a fost momentul în care ”a lăsat noaptea să intre în casă”, prin crimele săvârșite familiei unor gemene poete. Peste câțiva ani îl întâlnim drept pilot, lăsând mesaje în aer. Primul moment de acest gen a fost acela deasupra închisorii unde se afla Bolano: ”Tuturor noroc în moarte” și ”Învață de la foc”. Mesajele au apărut și au dispărut înainte să se dezmeticească cineva. Năstrușnicia a fost pedepsită cu câteva zile de carceră. Apoi, poetic expus, Ramirez ”își revărsa coșmarurile cu canistrele de fum” – menționa numele unor fete, neștiind lumea că, într-un final, se vor dovedi nu neapărat numele iubitelor, ci cele ale victimelor. Cutezător și explorator, a fost solicitat să realizeze un show aerian în Santiago. El a pregătit 2 momente, ambele șocante. Primul, spectacolul aerian, a fost intrigant pentru că mesajele puternice erau disipate rapid de vânt și majoritatea celor prezenți nu le-au putut descifra, cu atât mai mult nu au putut concepe că asta au citit: ”Moartea este prieten; … Chile; … responsabilitate; … iubire; … creștere; … comuniune; … curățare; … renaștere”. Aceste poeme pe cer s-au dovedit mai puțin șocante decât expoziția foto organizată în apartamentul în care stătea în chirie. Regula a fost ca fiecare dintre puținii invitați să intre singur în camera expoziției. Mi-a plăcut cum holul a fost prezentat semănând cu ”sala de așteptare a unui dentist sau a unui coșmar”. Continuarea poveștii e pe repede înainte: Hoffmann este arestat, apoi eliberat și își pierde urma prin lume. Treptat, se află ce a făcut, iar Bolano este abordat de către un fost ofițer să ajute la găsirea sa. Eu am rămas cu impresia că iertarea a fost mesajul final.
Experiența Malkovich. trăită de mine săptămâna trecută, va rămâne una memorabilă. Mă bucur că am fost acolo. E o forță, un om care face lucrurile să se întâmple.
Închei cu două paragrafe, regăsite în comunicatul Teatrului Național Timișoara, care merită transmise mai departe fix așa cum au fost scrise:
Proiectul imaginat pentru anul Capitalei Europene a Culturii, proiect pe care, mai departe, îl construiește pentru viitor, face ca Teatrul Național din Timișoara să activeze din ce în ce mai mult dimensiunea internațională a artei teatrale contemporane, definindu-se ca un real decodor cultural, menit să conecteze oamenii prin rațiune și prin imaginație, într-o perioadă în care aceste două mari atribute ale umanității sunt puse la încercare în mize majore.
Crearea unui spațiu de acces al spectatorului la acest prezent continuu care stimulează imaginația și dinamismul spiritului activ reprezintă unul dintre principiile manageriale ale Teatrului Național din Timișoara. De aceea, așa cum preciza Ada Hausvater, directorul general al Naționalului, „vom merge mai departe anul viitor cu o altă colaborare. Este foarte important, pentru că John Malkovich nu doar că este o imensă vedetă de film, dar, în plus, este un extraordinar profesionist de teatru”.
Pentru că, din experiență, recunosc importanța implicării sponsorilor, menționez că prezentarea spectacolului THE INFAMOUS RAMIREZ HOFFMAN a fost susținută financiar de Linde Gaz România.
Chapeau, Teatrul Național Timișoara! Veniți mereu cu câte o provocare.
Fotografii; Adrian Pîclișan pentru TNTm